Cand eram mic, visam sa am o minge de fotbal. Si a trecut ceva vreme pana cand ai mei au reusit sa imi cumpere una adevarata, din piele. Era alba si ma simteam special printre prietenii mei. Acum eram bagat in echipa din prima. Un lucru important, pentru ca ...
Articolul continuă mai jos
… in copilaria timpurie, am facut tusa la fotbal. Eram printre ultimii alesi si deseori ramaneam pe dinafara. Tin minte si acum ca asta a fost prima provocare adevarata. Sa joc fotbal. Pe vremea aia era la televizor o emisiune in care marii fotbalisti explicau in cate 30 de minute fentele care i-au facut celebri. Am repetat ani de-a randul. Si asa am ajuns sa fiu ales mai devreme cand se faceau echipele. Apoi fotbalul a devenit o pasiune care m-a facut sa ma cert ani de-a randul cu ai mei ca nu ajung la masa seara. Ajunsesem sa fiu eu ala care facea echipa. Prin clasa a noua imi trecea prin minte si ca fotbalul ar putea deveni o cariera.
Apoi mi-am rupt nasul la un meci de fotbal in liceu si mi-a venit mintea la cap. Fotbalul era un joc. Iar ziua de astazi l-a facut mai mult un joc de noroc decat altceva. Asa ca am ales dreptul. Proasta decizie, pentru ca dreptul nu ma alesese pe mine. N-am fost niciodata in stare sa invat pe dinafara legi si ordonante, norme si hotarari, toate date de-a valma si schimbate regulat de guvernele Romaniei. Consider si acum ca, in loc sa facem scoala, in facultate se preda aproape un soi de tehnica papagaliceasca de retinere intocmai a vorbelor profesorilor. Noroc cu internetul, care mi-a dat un motiv sa practic avocatura asa cum imi doream. Adica sa ma imbrac in blugi si in tricou si sa vorbesc altfel decat in termeni scortosi. Culmea, oamenii chiar au nevoie de astfel de sfatuitori. Asa ca lucrurile pareau ca se aranjeaza. As putea spune ca...
... avocatura a fost o experienta la fel de ambitioasa ca si fotbalul. Si s-a terminat la fel de brusc. S-a terminat atunci cand am realizat ca oamenii te cheama doar atunci cand intra in mizerie. Si ca te simti chemat sa lucrezi doar cu oameni suparati, cu termene de ultim moment si cu nevoia de a reusi imposibilul. Pentru un om ca mine, asta e prea mult. Unii se simt intr-o astfel de lume ca pestele in apa. Probabil pentru ca se potriveste substratului conflictual pe care il au. Eu n-am reusit sa trec peste repulsia pe care o am pentru conflict, asa incat am renuntat.
Si asa am ajuns sa lucrez "cu norma intreaga" pentru Avocatnet.ro. Chiar daca websiteul exista din 2001, de prin 2004 a existat o echipa care s-a ocupat de intretinerea si actualizarea lui. In 2008, am considerat ca e vremea sa ma dedic si eu in totalitate siteului, pentru ca era un proiect care merita sacrificii. Au trecut anii, a venit criza, ne-am impotmolit de multe ori, am adus bani de acasa, am negociat cu fiscul, am tras de datornici, i-am rugat pe creditori sa ne inteleaga, am primit critici si incurajari. Si astazi, nu stiu unde am ajuns. Pentru ca fac aceeasi greseala pe care o fac multi oameni in viata, atunci cand isi seteaza visurile. Tintesc sus, prea sus. Si sunt dezamagit atunci cand nu-mi ating tintele. Si sentimentul asta am invatat cel mai greu sa il combat. Si as fi ipocrit sa spun ca am reusit in totalitate.
Poate ca problema e ca nu ne intrebam aproape niciodata ce ramane in urma noastra. Ne intrebam mereu ce ne va aduce viitorul. Si, prinsi in sarada asta a fugii dupa un viitor stralucit, uitam ca lucrurile bune in viata vin atunci cand esti pregatit sa le primesti. Avem multe vise anii de inceput, dar vine o vreme cand ele nu mai sunt de ajuns. Visele trebuie implinite, pentru ca altfel isi pierd lumina. Si, odata ce incetam sa le mai urmarim, ne pierdem in hatisul de pasiuni marunte ce ne consuma adesea viata. Si ne uitam visele tot asa cum ne uitam prietenii din copilarie. Devenim oameni dominati de mici dependente, incarcati de mici tabieturi, toate inventate cu un singur scop: nevoia de ordine si predictibilitate. Fara sa realizam ca, de fapt, micile dorinte faceau odata viata mai spumoasa.
Cu ani in urma mi-am dorit un walkman (casetofon mic, cu casti, care se purta la brau si cantarea cateva sute bune de grame). Apoi, am uitat ca mi-l doream. L-am primit, in schimb, cu mai bine de un an in urma, sub forma unui mp3 player si de atunci uimesc pe toata lumea cu bucuria mea. Astept ca un copil sa plec la serviciu, pentru ca ala e momentul cand merg pe jos cateva zeci de minute si pot asculta muzica. Am uitat de cdplayer-ul din masina, am uitat de laptopul din geanta si de numarul de vizitatori unici. Stiu, nu e de vina aparatul, e muzica. Dar aparatul mi-a dat muzica, iar muzica m-a facut sa ma simt iarasi ca atunci cand am primit mingea cea alba, mingea care ma facea special si ma baga in echipa din prima.
Si e haios ca un lucru atat de banal ma face sa ma simt atat de bine. Din cand in cand, incercati sa va ganditi la micile obiecte pe care vi le doreati in copilarie. Vorbesc acum cu oamenii obisnuiti, pentru ca extremele ar putea da faliment daca imi asculta sfatul :).
Viata ne schimba, dar multe dintre dorintele noastre inca mai asteapta sa ne calce pragul. Oriunde am fi ajuns.
Si, de multe ori, implinirea acestor dorinte ar putea fi exact ajutorul care ne lipseste in viata.
Asa ca, pornind de la mici dorinte implinite, intreb si sper sa primesc un raspuns: Crezi in ideea ca micile dorinte implinite sunt secretul reusitei in viata? Unde tragem linie intre dorinte si planuri de afaceri (una e sa-ti doresti o minge, alta e sa-ti doresti un bloc cu 100 de apartamente)?
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (78)