ISIS vs. noi. Ce alegem: viața noastră sau viața copiilor noștri?

În ultimele ore au murit sute de oameni în capitală Franţei, în atentate teroriste fără precedent. E genul de acţiune care, indifrent unde locuieşti în Europa, nu te poate lăsa indiferent. Şi aproape că-ţi rămâne în gât eterna glumă cu teroriştii care nu vin în România pentru că e prea săracă să merite bombardată. Începi să te gândeşti că nu e chiar aşa. Suntem ţinte, la fel că oricine altcineva.

Până la urmă, ca turist ori român plecat să muncească în străinătate, cu toţii putem avea ghinionul să ne aflăm într-un moment potrivit la un loc nepotrivit. Vezi atentatele de la Madrid din 2004, atentatele de la Londra din 2005 sau evenimentele de ieri de la Paris.

Şi, pentru că spaţiul public va fi invadat astăzi de păreri extrem de diverse pe întâmplarea în cauza, pentru că poziţionarea noastră, că şi publicaţie, este orientată în special spre analiza legislaţiei și implicațiilor ei, m-am gândit să aduc în discuţie un subiect care va fi extrem de important în următorii ani.

Mulţi oameni sunt mânaţi, fără îndoială, de o dorinţă de răzbunare extrem de puternică. În toate cazurile de violenţă extremă, gândim în dictonul străbun "moarte pentru moarte". Am văzut multe opinii care spun că musulmanii ar trebui scoşi din Europa şi duşi acolo unde trăiesc ei. Că ar trebui să ridicăm garduri şi mai înalte, să construim reţele şi mai puternice care să ne apere de rău. Că ar trebui să lăsăm autoritățile să ne monitorizeze la sânge, să ne apere de rău. E normal, poate, să gândim aşa.

Hai însă să vedem ce spune istoria în astfel de cazuri. Şi unul dintre exemplele care îmi vine în minte este cel din anii dintre cele două războaie mondiale, când multe oraşe şi comune din Ţările de Jos (Olanda, Belgia sau Luxemburg) au considerat că e util să facă registre cu cetăţenii lor şi să îi întrebe, printre altele, şi care e religia lor. Ideea era că, dacă un om moare fără să aibă moştenitori ori informaţii despre el, să poată fi înmormântat în condiţii corespunzătoare religiei sale.

Nimeni nu poate nega caracterul benefic al unei astfel de acţiuni. Strângerea acelor date avea, fără îndoială un scop util societăţii. Nimeni însă nu se putea gândi că, în doar câţiva ani, naziştii vor consideră acele date că fiind o adevărată mînă de aur. În toate acele locuri, religiile de eliminat puteau fi identificate până la ultimul individ.

Deodată, acel lucru care păruse benefic până atunci se transformase într-un bilet către camera de gazare pentru mulţi oameni. Binele s-a întors pe dos într-o formă groaznică.

Într-un fel, ne paşte un pericol similar astăzi. Sub imperiul trăirilor prezente, am putea consideră că e acceptabil să devenim subiecţii unei monitorizări extinse în masă. Că oricum nu facem nimic greşit şi că activitatea noastră poate fi monitorizată fără probleme. Să se teamă aia care fac lucruri ilegale. Noi suntem curaţi.

In realitate, asa cum invingatorii scriu adesea istoria, s-a dovedit ca tot ei fac si legile. Tot ei construiesc si acel esafodaj in care se spune cine incalca legea si cine nu. Ce e acceptabil intr-o societate si ce nu.

Si, peste cativa ani, ne-am putea trezi la putere cu un partid care sa considere ca votantii PNL-ului, PDL-ului sau PSD-ului din trecut trebuie sa pateasca ceva rau. Ca oamenii care au mers la biserica trebuie jertfiti pe altarul noului zeu. Ca alergătorii la maraton trebuie deportați. Ce vom face atunci?

Toate datele colectate acum prin aceasta supraveghere in masa, în scopuri nobile de principiu, ar putea fi folosite în viitor de altcineva în cu totul alta direcție. Cum putem evita asta?

Cred ca adevărată discuție aici trebuie purtata. Înlocuim pericolul atentatelor din viața noastră cu atentatele la viață copiilor noștri? Mutam discuția din prezent într-un plan viitor în care singurele certitudini vor fi acelea ca oamenii sunt mai ușor de identificat și eliminat?

Aici m-ar interesa părerea ta. Cum ar trebui sa reacționăm noi, ca societate, după ultimele evenimente? E foarte probabil ca eu sa gresesc la fel cum e foarte probabil sa fim acum intr-o situatie in care doar masurile extreme sa mai poata face ceva. Dar tocmai asta e rolul unei dezbateri. Sa ne ajute sa vedem solutia cea buna.