Justitia greseste, contribuabilul plateste!

de Adrian Mosoianu

Cetatenii prejudiciati de deciziile gresite ale justitiei pot obtine despagubiri de la stat, dar nu-i pot da in judecata pe magistratii care emit sentinte eronate. Teoretic, statul ar putea recupera paguba creata de acestia la buget, dar nu se sinchiseste sa o faca. Astfel, contribuabilii care finanteaza justitia prin taxe si impozite platesc, in plus, si oalele sparte de instantele care nu-si fac bine treaba pentru care sunt remunerate.

Potrivit legii, statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Persoanele astfel vatamate pot da in judecata doar statul, reprezentat prin Ministerul Economiei si Finantelor (MEF). Tot MEF plateste si daunele cuvenite celor pagubiti, de la bugetul de stat, adica din banii contribuabililor.
Desi legea prevede ca statul, dupa ce a acoperit prejudiciul produs de deciziile gresite ale magistratilor, ii poate da pe acestia in judecata pentru a recupera „gaura“ de la buget, prevederile legale par a fi special formulate pentru a-i proteja pe potentialii culpabili. De altfel, statul roman nu a intentat niciodata proces magistratilor care, prin sentinte dovedite ca eronate, au prejudiciat bugetul, adica pe cetateni. Cu alte cuvinte, un furnizor de servicii platite de consumatori - in cazul de fata, statul, prin sistemul de justitie finantat din taxele si impozitele cetatenilor - ii despagubeste pe clientii carora le-a oferit servicii de proasta calitate -, sentinte eronate, cauzatoare de prejudicii - „facturand“ cuantumul daunelor in contul tuturor celorlalti consumatori-platitori. Asta in conditiile in care, in 2007, Romania s-a clasat pe locul trei in tristul top al tarilor cu cele mai multe plangeri adresate Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de cetatenii care s-au considerat nedreptatiti de tribunale.

Lege stramba, interes zero
Statutul magistratilor prevede ca statul roman raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. De asemenea, se stipuleaza ca raspunderea statului nu inlatura raspunderea magistratilor „care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta“. Insa tot in statutul magistratilor se spune ca „dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare savârsite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotarâre definitiva, raspunderea penala sau disciplinara, dupa caz, a magistratului pentru o fapta savârsita in cursul judecarii procesului si daca aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciara“.
In consecinta, cetatenii care se considera prejudiciati de o sentinta judecatoreasca trebuie sa dea statul in judecata si apoi sa astepte ca o ancheta interna a justitiei sa decida daca magistratul in cauza a actionat cu rea-credinta sau grava neglijenta, stabilind eventuala raspundere penala sau disciplinara a acestuia. Asta fiindca legea prevede ca „pentru repararea prejudiciului, persoana vatamata se poate indrepta cu actiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Economiei si Finantelor“. Mai mult, legea prevede ca „statul se poate indrepta cu actiune in despagubiri impotriva magistratului care cu rea-credinta sau grava neglijenta a produs eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii“ doar „dupa ce prejudiciul a fost acoperit de stat“. Prevedere intarita si de Ordonanta nr. 94/1999 a Guvernului, privind participarea României la procedurile in fata CEDO, unde se spune ca „statul are drept de regres impotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovatie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotarâre a Curtii sau prin conventie de rezolvare pe cale amiabila“.
Are dreptul, insa nu si obligatia! Caci, nu-i asa, paguba de la buget nu e a statului - entitate abstracta -, ci a contribuabilului care il finanteaza. Iar dat fiind ca in statutul magistratilor se mai spune ca termenul de prescriptie a dreptului la actiune in cazuri de acest tip este doar de un an, concluzia nu poate fi decat aceea ca statul nu e deloc interesat sa recupereze prejudiciile aduse de magistrati bugetului (adica tot contribuabililor). Lucru confirmat, de altfel, de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM): pâna acum, in România nu a existat niciun proces deschis de stat impotriva vreunui magistrat pentru o solutie care, dovedindu-se gresita, a dus la prejudicierea bugetului.

Protectie prin asigurare
Organizatia Transparency International a propus, recent, punerea pe picioare a unui sistem de asigurari obligatorii de raspundere civila profesionala pentru judecatori. Aceste asigurari ar urma, in viziunea organizatiei, sa acopere plata daunelor castigate de cetatenii justitiabili ca urmare a prejudiciilor cauzate de sentinte judiciare dovedite ca fiind gresite. Primele de asigurare ar urma sa fie achitate prin crearea unui fond in care ar urma sa fie varsat un procent de 1% din salariile tuturor magistratilor romani. Potrivit Transparency International, nu este corect ca statul roman sa plateasca, din bugetul in care se aduna bani de la toti romanii, erorile magistratilor.
„Ni se pare o solutie decenta, caci 1% din salariu nu este un capat de tara, insa poate constitui o prima pentru o asigurare consistenta, care sa acopere erorile pentru care, daca ar fi tras la raspundere, un magistrat - poate onest - ar putea sa fie distrus din punct de vedere financiar“, a declarat presedintele organizatiei, Victor Alistar. Politele de asigurare pentru magistrati ar urma sa fie similare celor de malpraxis, de care beneficiaza medicii, numai ca, spre deosebire de cazul doctorilor, asigurarea magistratilor nu va fi platita de fiecare judecator in mod individual, ci dintr-un fond la care vor contribui toti magistratii.

Contribuabilul ar plati mai mult
Instituirea unui sistem de asigurari obligatorii de raspundere civila profesionala pentru magistrati, in varianta propusa de Transparency International, nu ar face decat sa majoreze costurile functionarii sistemului de justitie in general, scotand astfel si mai multi bani din buzunarul contribuabilului, este de parere Mihai Lucanu, Underwriting Manager la sucursala romaneasca a asiguratorului QBE Insurance (Europe) Limited.
„Asiguratorii sunt entitati care au ca scop obtinerea de profit. Presupunand ca ar exista un grup de asiguratori care sa acopere daunele in cauza, trebuie avut in vedere faptul ca, pentru a se justifica economic afacerea, primele de asigurare incasate trebuie sa acopere daunele platite, la care se adauga cheltuielile de distributie, costurile administrative, plus un profit pentru firme“, a declarat, pentru SFin, Mihai Lucanu. Potrivit calculului sau, daca ultimele patru componente mentionate reprezinta, estimativ, in jur de 30% din prime, rezulta ca, pentru ca business-ul sa fie viabil, sumele incasate din aceste prime trebuie sa reprezinte 150% din daunele platite. „Practic, prin introducerea in ecuatie a politelor de asigurare, costul sistemului va creste cu aproximativ 50%, indiferent cine plateste prima - statul sau magistratii insisi“, a explicat Lucanu.
Legea mai prevede ca statul ii poate da in judecata pe magistratii care prejudiciaza bugetul prin erorile comise doar in caz de „rea-credinta sau grava neglijenta“ a acestora. „Ca principiu, asiguratorii acopera sub raspundere civila profesionala daune cauzate de erori si omisiuni «normale», care nu au caracter penal, deci o acoperire prin asigurare, in acest caz, ar fi lipsita de substanta“, adauga Lucanu.

Ar fi si avantaje
Pe de alta parte, a mai spus Mihai Lucanu, daca asigurarea respectiva ar deveni obligatorie, ar putea aparea si efecte benefice. „Interesul statului si al magistratilor este de a-si minimiza costurile cu asigurarea, iar cel al firmelor de asigurare - de a obtine profit sau, cel putin, de a nu pierde bani. Astfel, asiguratorii vor incerca sa evalueze mai atent zonele in care se pierd bani, respectiv magistratii si instantele cu grad de risc si daune mai mari, majorand prima de asigurare pentru aceste cazuri sau refuzand acoperirea, ca la asigurarea auto Casco, unde esti taxat suplimentar daca esti tanar, ai masina rosie si multe amenzi“, arata acesta.
In opinia lui Lucanu, efectul benefic ar fi acela ca pentru magistratii cu probleme vor trebui alocate fonduri mai mari pentru plata primei de asigurare si, in consecinta, statul va avea la indemana un indicator independent de performanta, problema evaluarii calitatii actului de justitie fiind rezolvata, astfel, de sectorul privat. „Bineinteles, exista riscul ca legea sa stabileasca o prima unica pentru aceasta asigurare obligatorie, astfel incat magistratii cu rezultate bune vor plati oalele sparte de ceilalti, caz in care nu va ramane decat efectul negativ al majorarii cu 50% a costurilor sistemului de justitie“, mai spune Lucanu.

De ce nu si pentru ministri?
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministeriala se concentreaza asupra eventualei raspunderi penale a ministrilor, fara sa spuna nimic despre raspunderea civila a acestora. De asemenea, potrivit legii, Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului, ca urmare a votului de incredere acordat de catre acesta cu prilejul investiturii, iar „raspunderea politica a Guvernului consta in demiterea sa, ca urmare a retragerii increderii acordate de catre Parlament, prin adoptarea unei motiuni de cenzura“. In traducere: ministrii pot face puscarie, pot fi demisi, dar tot cetatenii care finanteaza bugetul de stat vor plati consecintele deciziilor si actelor lor dezastruoase.
Detaliu semnificativ: singura lege romaneasca referitoare la responsabilitatea ministeriala anterioara celei in prezent in vigoare, Legea din 2 mai 1879, reglementa, pe lânga raspunderea penala, si raspunderea civila a ministrilor, permitand statului sa ceara daune demnitarilor care pagubeau finantele publice ale tarii prin deciziile si actiunile lor. Ce vremuri! In ziua de azi insa, „responsabilitatea ministeriala nu se mai bazeaza pe ideea de fapta imputabila, nici pe cea de risc, ci pe ideea ca guvernantii sunt in serviciul guvernatilor“ (Dan Claudiu Danisor - Drept constitutional si institutii politice, vol. 1, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1997, p. 384). Oricum, legea a fost abrogata de regimul comunist prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949, asa ca justitia, controlata democratic, pe rand, de intreg spectrul politic, poate continua linistita sa cerceteze fosti si actuali ministri la DNA, in fata camerelor de luat vederi, caci contribuabilul va plati si de acum incolo din buzunar factura aberatiilor ministeriale.

Asigurarea nu ar rezolva problema
Este foarte posibil ca statul roman sa fie obligat de Curtea Europeana de Justitie sa returneze taxa de prima inmatriculare incasata de la soferii care au platit-o. Insa aceasta procedura presupune si achitarea unor cheltuieli de judecata, bineinteles, de la buget, ceea ce presupune un cost transferat asupra contribuabililor.
In acest sens, SFin remarca, intr-un articol din 25 februarie 2008, legat de taxa de prima inmatriculare, ca „daca toti romanii ar da statul in judecata, Guvernul ar putea fi nevoit sa inapoieze taxa, dar si sa plateasca 30 milioane euro cheltuieli de judecata. Din banii contribuabililor, bineinteles. (...) Iar premierul si ministrii finantelor nu au nicio responsabilitate, desi toata lumea, de la juristi, la comisari europeni si ziaristi, le-a atras atentia asupra consecintelor incapatanarii lor. (...) Poate ca ar fi momentul (...) sa fie obligati, la numirea in functie, sa incheie un contract de asigurare, din care sa se plateasca daunele aduse sau macar o parte din ele, precum cheltuielile de judecata“.
„Referitor la raspunderea civila a ministrilor, cred ca aici e mai mult o problema politica. Daca fac lucruri cu «rea-credinta sau grava neglijenta», ar fi normal sa si plateasca din banii lor, dar eu, personal, cred ca asigurarea ar fi inutila, pentru ca pana la urma tot noi am plati-o“, conchide, amar, Mihai Lucanu.


Turcul (contribuabilul) plateste!
Anul trecut, valoarea totala a obligatiilor de plata stabilite in sarcina statului roman in urma procedurilor CEDO de la Strasbourg a fost de 8.360.970 euro, din care 7.838.249 euro in urma unor hotarari de condamnare pronuntate de Curte si 522.721 euro in urma intelegerilor amiabile realizate. Statul a platit daune materiale in valoare de 7,47 milioane euro, daune morale in cuantum total de 280.300 euro si cheltuieli de judecata de 87.520 euro. In 2007, statul a suportat 88 de hotarari de condamnare si a ajuns la intelegeri amiabile cu reclamantii in 18 cazuri. CEDO a emis, in intervalul mentionat, o singura decizie de respingere a unei plangeri indreptate impotriva statului roman.
Cele mai multe hotarari de condamnare a statului roman de catre CEDO (32) au fost legate de cazuri de incalcare a dreptului de proprietate ca urmare a vanzarii, de catre stat, a imobilelor nationalizate asupra carora se recunoscuse dreptul de proprietate al unor terti, catre chiriasii respectivelor imobile. Alte motive de condamnare au fost existenta a doua titluri de proprietate asupra aceluiasi bun, faptul ca Fondul Proprietatea nu ofera o reparatie efectiva proprietarilor ale caror imobile au fost confiscate de comunisti, pensiile personalului militar (daca sunt sau nu supuse impozitului pe venit), arestarea preventiva (competenta organului care dispune aceasta masura), recursul in anulare, durata procedurilor, dreptul de acces la instanta (cuantumul ridicat al taxei judiciare de timbru), conditiile de detentie din penitenciare si practica judiciara neunitara.


Problema nu e doar a Romåniei
Romania nu e un caz singular atunci cand vine vorba de faptul ca povara financiara a despagubirilor pe care cetatenii prejudiciati de sentinte judecatoresti „strambe“ este suportata de la bugetul de stat, deci din banii contribuabililor. Cu alte cuvinte, nu doar in Romania se presupune ca oamenii accepta, tacit, erorile si imperfectiunile sistemului de justitie pe care ei insisi il finanteaza prin taxe si impozite si sunt de acord sa plateasca - toti - pentru despagubirea celor prejudiciati.
„Ca regula generala, in Anglia si in Tara Galilor judecatorii si magistratii nu sunt tinuti responsabili, din punctul de vedere al raspunderii civile si profesionale, pentru greselile lor, sentintele judecatoresti nu pot fi atacate decat la instante superioare sau prin recurs la Inalta Curte de Justitie, iar numarul de cereri de despagubire in astfel de cazuri e foarte mic“, a declarat, pentru SFin, Peter Farr, director de comunicare la Oficiul Judiciar de pe langa Curtea Regala de Justitie a Angliei si Tarii Galilor.
In Italia, raspunderea despagubirii pentru daunele aduse revine statului, impotriva caruia cel pagubit poate sa actioneze, iar in cazul stabilirii raspunderii sale, statul poate recupera, in anumite conditii, sumele respective de la magistratii culpabili, intr-un plafon de maximum o treime din salariul anual al magistratului in caz de neglijenta grava si fara limita in caz de rea-credinta. Totusi, procedurile sunt complicate si presupun epuizarea tuturor cailor ordinare de atac.
Dreptul german, desi prevede raspunderea civila pentru erorile magistratilor, limiteaza foarte mult acest tip de raspundere in cazul judecatorilor. Acestia nu raspund personal aproape niciodata, intrucat Constitutia prevede ca raspunderea revine statului, care nu poate initia o actiune in regres impotriva judecatorilor decat in anumite conditii. Cetateanul prejudiciat poate cere despagubiri doar daca nu poate obtine reparatia prejudiciului pe alta cale, de la un tert, iar raspunderea judecatorului este anulata daca persoana prejudiciata a omis premeditat sau din neglijenta sa se foloseasca de o cale legala de atac.