Societatea in care toata lumea ofteaza

Gasim motive sa oftam in fiecare zi. Felul in care se petrec lucrurile atat la nivel "macro" (societate, institutii publice, sistem), cat si la nivel "micro" (viata noastra personala, relatia cu familia, vecinii, locul de munca) poate provoca cel putin 19 milioane de of-uri pe zi. (Credeti ca gresesc daca estimez ca fiecare ofteaza macar o data pe zi?)

Rar ne mai multumeste ceva, iar de bucurie nici nu mai poate fi vorba.

Nu vi se pare ca ne vine mai usor sa fim nefericiti, tristi, abatuti? Poate pentru ca fericirea cere actiune, si nu resemnare. Cere implicare, si nu complacere. Dar cat de putin suntem dispusi sa renuntam la zona noastra de confort, chiar si cand e vorba de propria stare de bine.

Cel mai trist e ca nici macar nu ne dam seama cat pierdem atunci cand nu suntem atenti decat la urat, la rau, la critici. Parca uitam ca de la noi pierdem, din timpul nostru, putinul pe care-l avem la dispozitie. Persistam in aceasta atitudine distructiva ca si cum am strica viata altora, nu pe a noastra. De parca am fi intr-un joc in care o putem lua oricand de la capat.

Ce ar fi de facut?

Cred ca pana la urma totul tine de perspectiva din care ALEGEM sa vedem lucrurile. Situatiile grele vin oricum, iar probleme apar intotdeauna. Putem sa ne lasam paralizati de ingrijorare si sa nu mai contenim cu oftatul sau putem sa cautam (cu incapatanare, cand e nevoie) o parte constructiva in toata experienta.

E rosu la semafor? Nu-i nimic, abia avem timp sa ne savuram melodia preferata.
A venit factura de electricitate? Si ce? Vine in fiecare luna si oricat ne stresam acum, tot trebuie sa o platim.

In toata povestea asta exista un rationament simplu. Daca o problema se poate rezolva, nu avem de ce sa ne ingrijoram. Daca o problema nu poate fi rezolvata, la ce mai foloseste ingrijorarea?

Nu spune nimeni ca putem aplica aceasta regula din prima, in orice circumstanta. E nevoie de timp, rabdare, exercitiu. Si credinta ca totul se invata. Chiar si modul in care ne raportam la lucruri.

Daca va intrebati de ce trebuie sa faceti asta, cititi textul urmator (pe care l-am descoperit acum ceva timp pe blogul prietenei noastre, Otilia, cu care ne bem cafeaua in fiecare week-end). E suficient de sugestiv ca sa nu mai aiba nevoie de alte explicatii. Poate prea dramatic pentru gustul meu, dar cine a spus ca adevarul e placut de auzit?

Murim… ca maine
                    (Magda Isanos)

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi.

Atata soare, Doamne, atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…

Si iarba asta o sa mai rasara,
iar luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece
noi singuri n-o sa fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
cand viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt si-mi pare ne-nteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

Despre poeta care a scris aceste versuri puteti citi mai multe informatii AICI.