Copilul meu nu e cuminte, iar eu sunt o mama fericita!

Dar ce ne dorim cu adevarat? Un copil care sa ne asculte comenzile, ca un catelus bine dresat, un copil care sa nu alerge necontrolat, sa nu tipe de bucurie sau suparare, sa nu isi doreasca cu disperare lucruri si sa nu fie dezamagit profund daca nu le obtine? Un copil care sa nu ne spuna NU, un copil care sa nu refuze mancare care nu ii place, un copil politicos care sa nu ii spuna vecinei de la patru ca ii miroase gura si de-asta nu o lasa sa il pupe?

Cine este acest copil cuminte si ce simte el? Va invit intr-o calatorie in care vom citi din carti despre cumintenie, ne vom uita la statui frumoase si apoi am sa va spun si o poveste adevarata, povestea celui mai cuminte copil din lume. Veniti cu mine?

Cu minte, fara minte

Haideti sa ne gandim putin impreuna ce inseamna aceasta calitate: a fi cuminte. Etimologic, cuminte inseamna cu minte, adica inzestrat cu ratiune, cu judecata, rezonabil, care gandeste. Dex-ul inregistreaza doua sensuri ale termenului, ambele provenind din acelasi sens primar: asezat, linistit sau cu judecata, destept, intelept. Uneori cuminte devine substantiv si atunci spunem “Un nebun arunc-o piatra-n balta si zece cuminti n-o pot scoate”.

Daca ne uitam insa in dictionarul de antonime, vom vedea ca tot ceea ce este ne-cuminte se refera la primul sens al termenului. Cine nu e cuminte e obraznic, neastamparat, nebunatic, zalud, zburdalnic, zglobiu. Si, Doamne fereste, cine si-ar dori un copil zburdalnic si zglobiu?

Spunem ca este cuminte un copil care sta unde il pui si urmeaza cerintele adultilor: Vino aici! Spala-te pe maini! Spune buna ziua! Mananca toata ciorbita! Joaca-te in liniste! si tot cortegiul de cereri uneori nerezonabile cu care ne bombardam copiii in fiecare zi. Gandul nostru ascuns este insa ca un copil cuminte chiar are minte, ca face toate aceste lucruri pentru ca stie ca este bine sa se spele pe maini si sa se joace in liniste. Ne place sa credem ca avem un copil cuminte, in sensul de intelept, si uitam cat este de absurd sa asteptam de la un copil de doi, trei sau chiar patru ani sa fie rational si rezonabil. Ii cerem sa fie ceva ce nu este, iar asta inseamna ca nu il acceptam cu adevarat. Iar copilul simte asta si devine… cuminte.

Cumintenia pamantului

Haideti sa ne uitam impreuna la una din cele mai frumoase sculpturi ale lui Constantin Brancusi, Cumintenia Pamantului. O fata sta ghemuita in marmura, cu genunchii la piept, imbratisandu-se cu propriile brate, cu spatele usor arcuit, protejandu-si sanii mici. Desigur, istoricii de arta au vazut inspiratii africane, mitologie romaneasca si influente gauguiniene, dar asta e treaba lor de istorici de arta. Eu ma uit la statuia aceasta si vad definitia cuminteniei: impietrire, aparare, asteptare, pozitie defensiva, emotii ascunse sau reprimate, tristete. Creata in 1908, La Sagesse de la Terre, caci acesta este numele francez al sculpturii, s-ar traduce mai degraba prin Intelepciunea Pamantului. Cumintenia romaneasca e asadar o forma de intelepciune, dar cata intelepciune putem cere de la un copil?

Cumintenia si intelepciunea sunt sinonime, si tocmai de aceea cumintenia unui copil nu poate fi mai mult decat un comportament invatat, adaptativ, de supravietuire. Un copil cuminte stie ca nu va fi acceptat si iubit daca se arata pe sine, asa cum este el de fapt. Dar ce simte un copil cuminte chiar atunci cand este cel mai cuminte?

Amintirile celui mai cuminte copil din lume

Eu am fost cel mai cuminte copil din lume. Legendele familiei spun ca la sase luni deja nu mai faceam pipi noaptea in scutece. Cand eram copil ma mandream cu aceasta realizare personala – mai ales ca fratele meu a suferit de enurezis nocturn ani buni – si cu avalansa de diplome, premii, zece pe linie care au urmat. V-am zis doar, am fost cel mai cuminte copil din lume! Imi amintesc ca parintii si bunicii care ma cresteau erau destul de incantati la serbarile scolare unde li se confirmau meritele prin coronitele mele cu garoafe.

Dar ce imi amintesc eu din copilaria mea? O liniste ausurzitoare, intuneric (asta e poate si din cauza contextului specific in care am crescut, deoarece Romania anilor 1980 nu era cel mai luminos si calduros loc cu putinta), liste lungi de chestii pe care trebuia sa le fac (si pe care chiar le faceam: teme, curatenie, liniste), liste lungi de lucruri pe care nu aveam voie sa le fac (si chiar nu le faceam), un frate neastamparat (a se citi aici toate antonimele pomenite mai sus: obraznic, nebunatic, zalud, zburdalnic, zglobiu) care era pedepsit, adica lovit, des din aceasta cauza, teama ca as putea fi si eu pedepsita. Imi amintesc haine care nu imi placeau, dar pe care le imbracam pentru ca ii placeau bunicii si prietenelor ei, mancaruri pe care le inghiteam cu sughituri (conopida fiarta, bleah!), dar si convingerea ca asta e singurul drum posibil, ca nu se poate altfel, ca fac ce trebuie sa fac pentru ca cineva stie intotdeauna mai bine decat mine.

Imi amintesc poate si mai bine disperarea mea de la douazeci de ani cand mi-am dat seama ca tot sistemul complicat de reguli pe care il respectasem cu sfintenie pana atunci nu functioneaza in viata reala. Nu e suficient sa faci ce ti se spune, pentru ca la un moment dat nu mai e nimeni sa iti spuna ce profesie ti se potriveste, ce barbat te face fericita, cand e momentul sa devii mama, ce inseamna sa fii singura sau ce inseamna sa fii cu cineva.

Mama cuminte, copil obraznic: reteta mea secreta

Cand ma gandesc la copilaria si adolescenta mea, vad Cumintenia Pamantului a lui Brancusi. Eu eram cumintenia pamantului. Si sa nu credeti ca nu ma mai trezesc si acum din cand in cand, om in toata firea, stand cu genunchii la gura si purtandu-ma ca o fetita cuminte si speriata. Daca imi doresc ceva pentru copiii mei este sa fie oricum vor ei sa fie, numai cuminti nu. Avem destui copii cuminti in familia asta. Va imaginati deci stupoarea mea cand….

Fiul meu de doi ani merge de ceva vreme la o gradinita cu grupa de cresa. Una din educatoare il adora si il tine mai toata ziua in brate, laudandu-l intr-una cat e de minunat si de destept. Dar intr-o zi am simtit o schimbare in vocea ei. Cobora scarile cu Toma in brate si am auzit-o spunandu-i: Am sa ii zic mamei ca nu ai fost cuminte deloc. Nu ai dormit si nici nu i-ai lasat pe ceilalti copii sa doarma! Si l-ai si muscat pe Victor de mana! Ce credeti ca mi-a spus copilul meu de cum m-a vazut, acoperind cu vocea lui protestele educatoarei? Am fost cuminte, am fost cuminte, striga el deosebit de convingator. Oh, Doamne, pe langa ca nu a fost cuminte mai era si mincinos. La doar doi ani! Eram incantata. Eram fericita. Am reusit.

Am invins blestemul cuminteniei si am reinstituit domnia copiilor nebunatici. Data viitoare cand ma intalniti, va rog eu, nu ma intrebati daca am copii cuminti, intrebati-ma mai degraba daca am copiii zglobii si neastamparati. Am sa va rapund cu gura pana la urechi: Am cei mai ne-cuminti copiii din lume si sunt mandra de nu imi incap in piele!