Saracie

Am umblat mult prin tara. Am intalnit si am povestit cu oameni si oameni. Nu exista om sa semene cu altul si stau si ma intreb cum putem totusi sa ne intelegem. Simplu – avem lucruri, placeri, dorinte, idealuri comune, prieteni comuni. Sau suferinte comune. Saracia este o suferinta pe care, din pacate, multi oameni o impart cu altii asemenea lor. Cum adica o impart? Ce e de impartit? Poate nu ati cunoscut suficient de multi oameni saraci in adevaratul sens al cuvantului, care si ultima zdreanta de pe ei sau ultima imbucatura ar da-o altuia mai oropsit sau mai amarat.

Ati vazut vreodata cum mananca un om sarac cand primeste pomana ceva de mancare? Savureaza fiecare dumicat ca si cum ar fi ultimul. Mananca incet, ca si cum e ultima mancare pe care o va mai primi de acum incolo.

Ati vazut cum sunt copiii saraci, care nu au nici dupa ce bea apa? Si care-si cara piciorusele pe ulite pustii, pline de gropi si de noroaie, cu noaptea-n cap sa se duca la gradinita sau la scoala, daca au acest lux, caci pentru ei este un lux pe care-l pretuiesc ca pe ochii din cap. Sunt veseli, vioi, plini de viata si de energie, dornici de o noua zi. Asta doar daca nu sunt bolnavi – livizi, infometati, fara posibilitatea de a fi tratati corespunzator, de multe ori fara lumina, caldura sau lumina naturala. Nu e vina lor nici ca parintii sunt saraci lipiti si ca nu le pot oferi decat dragoste neconditionata, nu e vina lor ca nu stiu alta lume decat cea dintre peretii casei sau de la gradinita sau scoala pe care le frecventeaza, nu e vina lor daca viitorul nu va fi altfel decat ce traiesc in prezent.

Spre deosebire de multe companii concentrate si pe dezvoltarea talentelor si care au cerinte la angajare extrem de stricte: absolventi de studii superioare, experienta, implicare in proiecte, limbi straine si altele de aceste gen, eu lucrez intr-o companie orientata cu predilectie catre acesti oameni. Si pentru ca prin prisma activitatii am sansa sa si cunosc o parte dintre ei si sa le vorbesc direct, de la om la om, raman mereu foarte placut impresionata de calitatea lor umana.  Pe langa faptul ca sunt familisti convinsi majoritatea, sunt oameni buni, deschisi, pusi pe treaba, gata sa ajute. Si chiar daca la nivel de studii acestea de multe ori nu trec de opt clase, au o inteligenta emotionala si o experienta care compenseaza. Si mai mult decat atat, au mult bun simt si o dorinta acuta de recunoastere. Mi s-a intamplat de foarte multe ori sa aud ca faptul ca exista cineva care ii asculta, care nu-i judeca, care-i incurajeaza  pentru ei este un factor motivational extrem de puternic. Simt ca ei conteaza. Si ca reprezinta o valoare in adevaratul sens al cuvantului.

Oare ce ne costa, ca societate, sa ne implicam macar putin in a ajuta oamenii sa iasa din saracie? Cat de mult ne trebuie in buzunare pentru a fi fericiti de nu putem, din tot ce avem, sa ajutam macar o familie pe luna? E putin, e adevarat, dar pentru ei e totul. Oameni care nu au loc de munca si care sunt fundamental muncitori si cinstiti ajung sa comita abuzuri pentru ca nu mai au din ce trai sau din ce-si hrani copiii. Oameni care vor sa munceasca ajung sa fie catalogati si tratati ca infractori, desi le crapa obrazul de rusine pentru fapta comisa. Dar prin fapta lor au reusit, pentru o scurta perioada de timp, cu siguranta, sa hraneasca niste guri sau sa cumpere medicamente.... sau.... sau..... Nevoile sunt mari, dar toti au ajuns sa se multumeasca cu atat de putin, pentru ca doar atat stiu.

La minus 5 grade saracii tarii stau si dorm pe gurile de canal, in mijlocul capitalei. Unii trec complet indiferenti, altii le arunca ba un pachet de tigari, ba haine vechi, ba un pachet de mancare. Nu-i intreaba nimeni nimic. Mai vine Politia din cand in cand si-i trimite la plimbare. Sau ii ignora, pentru ca stiu ca ei vor fi mereu si mereu tot acolo. Si ce sa le faca? Daca-i amendeaza, cu ce sa plateasca amenda? 

Nu vreau sa vorbesc despre bogatii acestei tari. M-ar intrista prea tare. Dar e meritul lor ca au invatat sa-si faca banii. Sau platesc pe cineva sa-i faca. Si e meritul lor ca-i inmultesc. Sau platesc pe cineva sa faca asta. Si e meritul lor ca-i cheltuie prin tari straine cand vor si cu cine vor. Doar au muncit pentru ei, nu?

Sau au muncit altii, ca cei de mai sus, umilii, uitatii, marginalizatii, pe umerii carora, de fapt, sta intreaga noastra societate. Pentru ca ei sunt multi. Si mult mai puternici. Si ei stiu ce inseamna sa-ti lupti zilnic razboaiele vietii stiind de la inceput ca de cele mai multe ori sansele de a le castiga sunt inexistente..... Si ce au ei e cu mult mai pretios decat toate bogatiile in care se lafaie “altii”: onoare, umanitate, bun simt, respect.