Marul putred

Nu pot sa nu ma gandesc ca ieri seara am avut sedinta cu parintii la scoala la fetita cea mare. Si nu pot sa nu ma gandesc la discutiile la care asist mereu in cadrul acestor sedinte. Unde noi, parintii, hotaram viitorul copiilor, in absenta lor. Si la faptul ca in mod constant exista o persoana care se pune contra si cauta nod in papura la orice. Si grupul de e-mail, creat acum cateva luni, prin care se presupune ca trebuie sa comunicam mai usor, noi, parintii, anumite lucruri asupra carora sa decidem ulterior: evenimente, zile de nastere, sarbatori, tabere, informatii utile pentru scoala etc. Si la reactiile pe care le are aceasta persoana, vis-à-vis de mine, la fiecare e-mail trimis in cadrul grupului.

Asa cum toti parintii isi doresc ce este mai bun pentru copiii lor, si eu sunt o mama care-si doreste copii inteligenti, educati, veseli, puternici, curajosi, independenti, fericiti. Asta inseamna ca nu ii protejez exagerat si ca le las spatiu de creativitate, inventivitate si gandire. Si ca-i provoc, prin joaca, sa gandeasca, sa reactioneze, sa-si manifeste trairile.

Nu am doua fete cuminti, doar aschia nu sare departe, am doua fete cu personalitate, complet diferite si care, la varste fragede, stiu ce vor. Si de multe ori eu ma autodepasesc in a-mi pastra calmul si rabdarea cu ele tocmai pentru a nu le impune anumite lucruri in mod automat sau absurd, doar pentru ca asa vreau eu. Dar am doua fete cu suflet bun, vesele si inca neafectate de rautatile din jurul lor. Mi-as dori ca toata viata sa nu existe suferinte pentru ele, dar sunt constienta de faptul ca acestea, in mod inevitabil, vor aparea. Pe de alta parte sunt convinsa ca vor fi suficient de pregatite sa treaca mai usor peste ele. Atat cat se poate la momentul acela.

Si eu sunt, la randul meu, un om fundamental bun. Si tolerant. Si corect. Insa cu limite, ca orice om. Nu pot accepta, sub nicio forma, rautatile gratuite, acuzele nefondate, lipsa de respect, “etichetele” puse de persoane care nu ma cunosc, nu m-au vazut niciodata, dar care nefiind de acord cu propunerile sau ideile mele isi permit sa-mi vorbeasca pe un ton arogant, incisiv, lipsit de orice urma de respect si de bun-simt. Un exemplu, ca sa nu intru in foarte multe detalii, eu ii spun ei “Stimata Doamna”, ea raspunde sa nu o mai domnesc, “ca nu e nicio doamna pe-aici”. Raspunsul a lovit in toate mamicile copiilor participante la discutii si evident ca a exclus-o si pe ea.

A fost un sir lung de e-mail-uri, pentru ca sunt adepta dreptului la replica si a exprimarii libere, care sunt drepturi fundamentale constitutionale ale omului, totusi atat de putin valorizate in astfel de grupuri. M-am gandit insa mai bine si, dupa ce am concluzionat ca e vina mea, ca nu trebuia sa ripostez si sa-i dau apa la moara, am decis sa parasesc acest grup. Motivele sunt evidente – nu vreau ca fata mea sa suporte vreo consecinta a acestor discutii aberante, inutile, deloc productive si nu vreau sa-mi mai pierd timpul cu oameni de asemenea factura, care nu ma-mbogatesc cu nimic. Pentru mine a fost o lectie extrem de utila, care nu a facut decat sa-mi confirme ca orgoliile parintilor pot foarte usor distruge copiii cand parintii le pun pe acestea pe primul plan. Si mai stiu ca un mar putred, respectiv doamna in cauza, poate dauna tuturor merelor din jur. Si am plecat inainte de a-mi transmite infectia. Am facut sau nu bine, am luat sau nu decizia corecta, ramane de vazut. Din pacate unii oameni nu pot mai mult. Am inteles si asta. Si am mai inteles ca “unii” au mintea mai odihnita.