Pe avocatnet.ro găsești mii de consultanți, din diferite domenii, pe care îi poți contacta direct.
Află cum!
Pe avocatnet.ro se fac lunar mii de cereri de consultanță către consultanții înscriși.
Află detalii!
Vrei să afle și alții câte lucruri știi în domeniul tău de activitate?
Răspunde la întrebăriTrăiește simplu, nu-ți dori vitralii / La geamul casei tale. Cere timp! / Mai cere sănătate, nu medalii / Cere speranță, orice-ai da la schimb. Întâlnirea ce a prilejuit acest text poate fi povestită în multe feluri. Avantajul versurilor e că transmit, în același timp, informație și sentiment și frumusețe și multe altele. Pentru că unii oameni merită să vorbești despre ei așa cum n-ai mai făcut-o niciodată, iată că public astăzi și primele versuri într-un editorial. Sper să-mi ierți pornirea și să urmărești povestea de mai jos. Cine știe, s-ar putea să-ți placă.
Articolul continuă mai jos
Te trezești într-o dimineață, trist sau bucuros, cu chef de viață sau nu, și tot ce-ți trece prin cap e că începe o zi ca oricare alta. Într-un fel, chiar așa e. Viața își numără zilele, una... și încă una..., într-o curgere continuă, de parcă nimeni și nimic nu le-ar putea opri. O doare undeva de bucuriile și tragediile tale. Nu-i pasă. Te privește mereu cu nesaț și-ți transmite un singur lucru. "Eu merg mai departe. Tu ce faci?".
Pentru că nu ești robot, tu nu poți merge mereu mai departe. De fapt, în mintea ta știi că ar trebui să continui. Și totuși, în anumite momente, în capul tău, spui STOP! Cum aș putea să merg ca și cum nu s-a întâmplat nimic? De ce s-o fac? Care ar mai fi rostul? Și constați, cuprins de amorțirea care te-a lovit, că Soarele și Luna și stelele și toate celelalte lucruri din jurul tău își continuă mersul, fără să le pese că tu, omul cu probleme imense, ai ales să te oprești.
Și gândești că-i nedrept. Și-ți vine să urli. Și-ți vine să stai jos, chircit, și să-ți frângi pumnii întrebând Divinitatea de ce ți se întâmplă ție toate astea. O faci, și strigi, și urli, și-ți lovești apropiații convins că nimeni nu-ți înțelege cu adevărat durerea. Iar dimineața o iei de la capăt, trăind și retrăind aceeași stare de frică și frustrare și furie. Nu-ți vine să crezi că vei mai scăpa vreodată de acolo. Și poate ai dreptate. Poate. Puțini scapa din închisorile propriului suflet.
Desi, dacă ai sta să cântărești situația corect, ți-ai da seama că tocmai acum, când ești aproape răpus de îndoieli, trebuie să fii tare. Tocmai acum trebuie să găsești resurse acolo unde nimeni nu le găsește. Tocmai acum trebuie să dai bătălia vieții tale, să te convingi pe tine că-ți poți depăși ființă. Pentru că nicio bătălie, oricât de letale ar fi armele sale, nu e mai grea decât bătălia cu tine însuți, în vremuri când ți-ai pierdut speranță.
Am încercat să descriu, convins că n-o să găsesc niciodată îndeajuns de multe cuvinte s-o fac cum trebuie, lupta unui bolnav care afla că are o afecțiune potențial incurabilă. Am încercat să descriu lupta unui părinte care tocmai a aflat că puiul lui s-a îmbolnăvit năprasnic. Am încercat să descriu lupta cuiva care tocmai a aflat că o persoana apropiată e pe buza prăpastiei. Lupta lor cu propriile angoase, lupta cu efectele medicamentelor, lupta cu speranța ucisa, lupta cu sistemul. Când afli că o să mori, plutești intre nebunie și renunțare. Toate ți se învălmășesc în cap, deodată, în timp ce înțelegi că planurile pe care ți le făcusei sunt praf de stele, că poate n-o să mai ajungi la mare sau la munte ori n-o să mai poți vedea cine știe ce prieteni. Și de-ar fi doar atât...
În acele momente, unii oameni întâlnesc îngeri. Oameni care-i ajuta fără vreo răsplată, oameni care le cern disperarea și le dau speranță cât să le ajungă vieți de-a rândul. Și ei, îngerii, pierd nopți și zile, își sacrifica propriile vieți și-ar da și propriile aripi doar să poată duce la bun sfârșit povestea omului pe care îl îndrumă. Stiu, pare mult, dar cum altfel ai putea vorbi despre voluntarii care preiau bolnavii incurabili, se bat pentru șansele lor, urlă și strigă și fac drumuri nesfârșite, care aduna bani și umezesc ochi, doar-doar vor da mai multe șanse unui necunoscut despre care au aflat cu doar câteva ore în urmă?
Am fost în viața mea la multe întâlniri. Am văzut oameni falși care-și etalau realizările ca pe niste mărgele de sticlă sclipitoare, am văzut oameni simpli chinuindu-se să imite ifosele mai-marilor zilei. Am văzut oameni care-și pupau în dos șefii și șefi care-și pupau în dos clienții. Le-am văzut și m-am gândit că lumea noastră așa s-a rânduit. Să dăm valoare unor prostii, să le ridicam la rang de probleme de viață-și-de-moarte. Și să nu auzim hohotele de râs pe care ni le aruncă viață de acolo de sus, mâhnită că suntem atât de mici și de grandomani totodată. Am fost la toate aceste întâlniri și mi-am promis, după fiecare dintre ele, că mai bine stau acasă și mă bucur de râsul fiicei mele, în loc să-mi pierd timpul zâmbind împăiat la oameni pe care nu-i voi înțelege niciodată.
Din când în când, însă, viața scoate din sac și câte-o bomboană genială. Și așa s-a întâmplat și în ziua aceea când am fost invitat să particip la o întâlnire diferită.
"Ce faci când oamenii mor?". "Îmi repet că nu e vina mea. Și că eu am făcut tot ce am putut. Și-mi mai spun că oamenii pot face uneori doar cât pot face, și nu mai mult. Și când mă suna apoi părinții unui copil care s-a dus, în ciuda ajutorului nostru, și-mi spun că, datorită noua ei simt că au făcut tot ce au putut să facă, și-mi mulțumesc pentru asta, încep să înțeleg că telefonul acelor oameni înseamnă mai mult decât orice ai putea primi pe lume". Ea e Alina. Și probabil că o să râdâ că-i zic înger. În mintea ei, e orice altceva.
"Nu-mi e frica nici de viață, nici de moarte. Asta îmi repet într-una când e greu. Cuvintele lui Ciprian. Dacă el a avut atâta putere, eu cum să n-o am?". Ea e Monica. Un om obișnuit care și-a câștigat dreptul să poarte aripi de înger. Bineînțeles, n-o să-i placă ideea că o zugrăvește cineva așa.
Ascult de ceva vreme poveștile acestor oameni. Sfioase, diferite, dar legate într-un mănunchi de câteva lucruri comune. "Eu nu fac nimic special", aud spunându-se constant. Și, dacă am fi într-o lume de tabloid, probabil că ar avea dreptate.
Ce-i o viață în zilele noastre? Jumătate de rând, în subsolul paginii, sub sânii și fundul bombat al unei domnișoare emancipate. Și totuși, parcă nu-i așa. Toți acești oameni, cu poveștile și motivațiile lor, sunt dătătorii de speranță pentru alți mii de oameni. Publicitari, economiști, militari de carierț, traducători, avocați, și multe-multe alte profesii se adună laolaltă și-și pun aripile în slujba unui singur bine: viața. Mă uit, ascult, și parcă nu-mi vine să cred că-i real.
Atunci când te bati pentru propria ta ființă, poți fi egoist. Poți alege să faci un lucru sau altul, după cum te taie capul. Când te bati pentru alții, însă, e mult mai greu. E ca și cum te-ai lupta cu mai mulți oameni deodata. Pentru că ai propriile tale îndoieli, apoi ai angoasele celui pe care îl ajuți și, deloc de neglijat, ai "băgătorii de seama" sau "atotștiutorii" ale căror bune intenții sunt adesea doar o complicație în plus. Când te bati pentru alții, trebuie să fii tare.
"Da, ești tu nebuna aia care crede că poate salva lumea de una singura. Așa simt câteodată că se uita lumea din jur la mine. Și mă bucur că le pot întoarce privirea, să le spun că da, eu schimb lumea". Ea e Codrina, proaspătă mămică a unor gemeni, voluntar în ciuda zilelor încărcate pe care le are. Un înger și ea. Înger cu trei copii.
Și-mi vine în minte cât de frumos ar fi să curgă din tavan poze cu toți oamenii pe care i-au ajutat, într-un fel sau altul, voluntarii de la masă. Să curgă și să le mângâie obrazul ori de cate ori le e greu. Să-i ferească de suferință și să le dea încredere și tihnă. Să le dea somn și viață lungă. Și aripi de otel să poată zbura oriunde e nevoie de ei. Îi privesc în ochi și le văd cearcănele și le simt oftatul ce s-a cuibărit în gât de ani buni. Iar apoi înțeleg totul, clar că lumina zilei, uimit poate că nu m-am gândit mai devreme la asta. În fața mea, îmbracați în straiele unor oameni obișnuiți, stau altfel de ființe. Și îmi vine să rad că un prost care-și vede pentru prima data chipul în oglinda, gândindu-mă că tot ce-am învățat eu până acum e greșit. Raiul nu e în ceruri, tot așa cum iadul nu-i sub pământ. Nu. Ambele sunt aici, în jurul nostru, iar noi decidem în ce straie să ne îmbracăm viața.
Și, când ești înger, ești fericit. Pur și simplu. N-am inventat eu asta, am aflat-o de la un înger adevărat. Cu ale cărui cuvinte aș vrea să închei textul meu închinat unor oameni cu mult mai mari decât s-au obișnuit să creadă.
"...Pe mine nu ma interesează, nu mă gândesc niciodată la viitor, ci la prezent. Și, dacă ar fi să știu vreodată momentul morții, acum sau la bătrânețe, dacă suferința nu ar fi prea mare, aș vrea să primesc moartea cu zâmbetul pe buze - onoare mai mare ca asta nu există. Fiindcă știu că acolo e mai bine.
Nu mi-e frică de moarte. Nici de viață.
Dacă nu aș lăsa în urma mea atâta tristețe, nu mi-ar părea rău de nimic, dacă ar fi să se întâmple ceva.
Nu mi-e frică de nimic."
Ciprian
4 august 1997 - 13 decembrie 2011
P.S,
Ai citit mai sus un text scris in 2011. De atunci, nu s-au schimbat multe. Într-ul fel ciudat, lumea s-a întors cu susul în jos, dar problemele noastre au refuzat să se întoarcă și ele. Probabil că sunt insensibile la greutățile prin care trecem. Și poate că tocmai asta e problema. Vedem, deseori, probleme imense acolo unde, în realitate, sunt niște mici pietricele în drum. Ne certăm pe prostii precum purtatul măștilor sau faptul că nu mai putem face lucruri pe care înainte le făceam de plăcere. O facem într-un fel care ne dă de înțeles că, de fapt, ne pasă din ce în ce mai puțin unii de alții. Și asta e trist, cu adevarăt. Și-mi dau seama azi, în 2020, că texte precum cel de mai sus au o importanță mult mai mare decât am crezut atunci. Materialul din care e construită lumea noastră nu-i ținut de întâmplare, ci de oameni precum cei din acest text, oameni care-și dau binele lor pentru binele altora. Ei sunt liantul echilibrului lumii noaste. Chiar dacă nu-i vedem.
Întâlnirea despre care vorbesc a reunit toți voluntarii din cadrul proiectului Dăruiește Viața. Pentru mine, ei sunt îngeri. Pentru ei, aproape că nu mai conteaza ce sunt. În fond, atunci cand îți dedici viața ajutării altor oameni, trebuie să înveți și să primești laude, nu doar să-ți dăruiești ființa.
Ce poti face tu? Dă-le fonduri să schimbe realitatea spitalelor românesti. Renunță la 10 pachete de țigări, renunță la a cumpăra ziare tabloide câteva săptămaâi, renunță la câteva mici lucruri, o zi două, pentru un bine mai mare. Cu economiile pe care le-ai facut, ai putea face o donație ori o sponsorizare la Dăruiește Viața. Cine știe, poate că binele ăsta se va întoarce, cândva să te mângâie pe obraz atunci când ai cu adevărat nevoie.
Și, dacă nu-ți poți permite asta, poți face altceva. Dă textul mai departe, poate că așa va găsi și alți oameni doritori să-i ajute pe îngeri.
Multumesc.
Citește mai mult despre editorial, editorial alin popescu
Comentarii articol (48)