Adevărul pe care nu mulți părinți sunt dispuși să îl accepte

Părinții vin în multe forme: unii sunt excesiv de protectori și riscă să te sufoce de multe ori cu dragostea lor. Unii sunt imposibil de blânzi, sacrifică orice pentru copilul lor și îl lasă să le conducă existența. Altți iau toate hotărârile în locul copiilor - o sa faci asta, o să înveți asta, o să te duci la școala asta - fiind siguri că știu care este cel mai bun drum pentru copilul lor și încercând să impună acest parcurs corect, cu orice preț.

Nu știm cum e mai bine și, nici dacă am ști, n-am avea certitudinea că am ajunge toți la aceleași rezultate. Pentru că nu există doi copii la fel. Pentru că orice copil, înainte de a fi copilul cuiva, este om. Deci diferit și, pe alocuri, imperfect, la fel ca noi toți și copiii care am fost.

Nu sunt mamă. Poate de asta mi se pare mai greu să fii copil decât să fii parinte și am rezonat cu ce scria demult Raluca Ion în ziarul Gândul.

“Mi se pare foarte greu să fii copil, chiar mai greu decât să fii parinte, în condițiile în care oamenii mari își pun atâtea speranțe în tine și îți lasă ție misiunea de a aduna fragmentele visurilor lor stinse și a face din ele povești cu happy-end. Mi se pare împovărător să trăiești sub presiunea comparațiilor, a așteptărilor uriașe, a durității verbale folosite cu scopul de a motiva. Să trăiești simțind că adulții așteaptă cumva de la tine propria lor mântuire. Cred că nu e neapărat greșit, că, în momentul în care ai un copil, te poți salva de lucrurile care te împovărează de o viață. Însă nu prin el, ci cu el. Încercând să vezi lumea prin ochii lui, încercând să retrăiești totul de la început și să reașezi, pe baze corecte, tot ce propriii tăi părinți ori propria experiență de viață te-au învățat greșit”.

Nu știu cum e să fii parinte. Dar știu cum e să fii copilul cuiva care îți vrea binele cu orice preț. Care, din prea multă dragoste, simte nevoia să controleze orice aspect al vieții tale, să te ferească de orice rău, să evite orice amar. Care știe de la început ce ți-e mai bine și cum ar trebui să faci. Care e convins că numai unele sunt alegeri corecte și ți le impune, chiar și atunci când tu  poate ai vrea să încerci și altfel, chiar dacă există riscul să greșești. E reconfortant pentru un copil, credeți-mă din experiență, să simtă că viața lui este mai ales a lui, nu a părinților lui.

Da. Felul cum ne creștem copiii e o alegere strict personală, iar rețetele nu funcționează niciodată. Pentru că nu există doi copii la fel și nici părinți ideali. Un lucru mi se pare mie sigur: oricât te-ai pregăti pentru a fi părinte, indiferent de alegerile corecte pe care le vei face în privința copilului tău, el va crește întotdeauna și se va transforma în ceva ce tu nu poți controla în totalitate. Sunt bătălii pe care, oricât ți-ai dori, nu le poți duce în locul lor. Există rău și suferință, iar, mai devreme sau mai târziu, copilul tău tot va trebui să dea piept cu ele, de unul singur, indiferent câte eforturi faci pentru a le elimina din viața lui.

Chiar dacă e copilul tău, nu poți controla tot ce ține de el. Și despre asta vorbește și Khalil Gibran (1883 – 1931), un poet și filozof libanez într-unul dintre eseurile sale, cuprinse în lucrarea “Profetul”, publicată în 1923.

Copiii tăi nu sunt copiii tăi.

Ei sunt fiii și fiicele vieții care tânjesc după ea însăși.
Ei vin prin tine, dar nu de la tine,
Și deși ei sunt cu tine, totusi ei nu-ți aparțin.
Poți să le dai dragostea ta, dar nu și gândurile tale,
Pentru că ei au propriiile lor gânduri.
Poți să le adăpostești trupurile, dar nu și sufletele,
Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,
Pe care tu n-o poți vizita, nici măcar în visele tale.
Te poți lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine
Pentru că viața nu zăbovește în ziua de ieri.
Tu ești ca arcul din care copiii tăi pleacă precum niște săgeți vii.