Doar noi ne temem?

Articol scris de Ioana Revnic. 

Am mers împreună și la Spitalul ,,Marie Courie”, să îi cunoască pe copiii cărora le spun povești. Nu a venit singur, ci însoțit de prietena lui. Până să intre în salon, pe respectiva nu o chemă nicicum. Însă astăzi a fost botezată Adelina. Se numește la fel că fetița din fața mea.

Micuța doarme dusă. Mariana, mama ei, stă întinsă pe pat. A luat o pernuță. A sprijinit-o de vârfurile degetelor de la picioare, făcute proptea. Adelina a pus capul pe pernă. S-a întins pe picioarele mamei. S-a lăsat legănată câteva minute. Și a adormit. Zâmbește în somn. În mâna dreaptă îl strânge pe Petrică. Mascota mea…În stânga, ține cealaltă jucărie.
 
Adelina-mare mi l-a înhățat pe Petrică de cum l-am scos din rucsac. Iar companioanei lui i-a ,,imprumutat” propriul prenume, de cum a văzut-o. I-a spus ”Ailina”. Și așa-i va rămâne numele!

O privesc pe Adelina cum doarme și îmi pare un copil perfect sănătos. E îmbujorată. Rotunjoară. Tare senină. Are doi ani. E bolnavă de leucemie.
 
Povestea ei seamănă mult cu cele pe care le-am ascultat până acum aici, în spital. Istoriile au scenarii trase, parcă, la indigo.
 
Întâi, o stare de rău pune stăpânire pe copilă. Mamă o duce la medicii de prin preajmă locului ei de baștină: o comună constănțeană, de care nu am auzit niciodată: Tortoman.
 
Fetița primește medicamente pentru indigestie, pentru gripă, pentru bronșită, pentru pneumonie. Pentru orice altceva, dar nu pentru boala care va fi diagnosticată corect abia la București. Speriată de paloarea morbidă a Adelinei și de faptul că starea ei nu se ameliorează după tratamentele pentru indigestie și răceli, Mariana o duce la un spital din Constanța. De aici, în scurtă vreme mama și fiica sunt trimise la ,,Marie Courie”. Micuța are un diagnostic prezumtiv care se confirmă după investigații amănunțite.

Boala i-a fost descoperită în aprilie, iar în spital Adelina stă internată de aproape patru luni. Răspunde bine la tratament. Doctorul care o îngrijește zice despre ea că este o luptătoare. În zilele bune, fetița se joacă, aleargă, îl necăjește pe un copil mai mare, Relu, colegul ei de salon căruia îi fură deseori jucăriile.

De viața ei viitoare, de copil sănătos, o leagă firul lung al unei perfuzii prin care i se administrează tratamentul. Un fir care nu o stânjenește nici când saltă de pe un pat pe altul; nici când face baloane de săpun după care aleargă, să le prindă; nici când mă machiază sau mă coafează și se învârte în jurul meu; nici când ne șterpelește jucăriile - mie și lui Relu; nici când se lasă fotografiată la nesfârșit, ca un adevărat fotomodel; nici când înfruntă, în timpul chimioterapiei, stări despre care - la cei doi ani ai ei - nu știe să vorbească.
 
Doar noi, adulții din jurul Adelinei vedem firul lung al perfuziei prin care-i picură în trup o viață viitoare de copil sănătos, de adolescent și de om mare – mântuit de-această boală atât de perfidă…

Doar noi ne temem.

Doar noi ne mai (și) îndoim.

O privesc pe Adelina cum doarme.
 
Cu Petrică al meu - într-o mână. Cu ”Ailina”-mică, perechea de pluș a mascotei mele, într-alta. E împăcată. Surâde. Mariana, mama ei, o leagănă. Din când în când, Adelina oftează.

Îmi doresc să-i fie visele senine. Acum și întotdeauna.
Îmi doresc să învingă - pentru totdeauna - boala care se ia la trântă de câtăva vreme cu puterile ei copilărești.
 
Curaj, Adelina!

Articol preluat de pe www.daruiesteviata.ro. Puteți citi aici articolul original.