De ce nu ascultă copiii? Motive puțin înțelese de părinți și sfaturi practice

Articol scris de Cristina Călin

Sentimentele copiilor sunt reale

Părinții au tendința de a minimaliza sau chiar respinge sentimentele copiilor. Într-o lucrare publicată în anii 80, Adele Faber și Elaine Mazlish, autori de cărți de parenting și experți în comunicarea cu copiii, demonstrează că sunt o mulțime de moduri prin care părinții minimizează sau resping sentimentele copiilor. De exemplu, un copil se plânge că îi este cald, dar părintele îl ia peste picior și îi spune să își pună pe el o haină de iarnă sau se poate plânge că a tăiat strâmb o foaie și i se răspunde că nu e mare lucru. Ba mai mult, este trimis în camera lui. Acest mod de interacțiune pune bazele comunicării deficitare dintre copii și părinți. Abordarea corectă ar fi conștientizarea și acceptarea sentimentelor pe care cei mici le au. Nu trebuie nici măcar să le rezolvăm problemele sau să ne apucăm să le dăm tot felul de explicații. Este suficient să acceptăm ceea ce simt.

Copiii nu își înțeleg sentimentele

Faber și Mazlishz sunt împotriva folosirii în mod exagerat a întrebării ”de ce?” de către părinți. Situațiile în care copiii își înțeleg sentimentele sunt puține. În cazul în care nu reușesc să explice de ce au făcut anumite lucruri, cei mici își pot pierde încrederea în ei. De multe ori, ei acționează sub imperiul impulsului de moment și nici nu au ce explicații să dea. În unele cazuri, ei nu vor să spună motivele pentru că au impresia că în ochii părinților nu ar fi suficient de bune și s-ar alege cu replica: ”doar pentru asta plângi?”

În opinia celo​r două autoare, copiii au nevoie să fie înțeleși și respectați, nu interogați.

Imaginați-vă că sunați o persoană pe care o cunoașteți bine, care vă este apropiată. Doar din tonul vocii vă dați seama că ceva este în neregulă cu ea. Atunci care este motivul pentru care pe copilul care este în aceeași cameră îl bombardați cu întrebări. De cele mai multe ori, cei mici ne dau o mulțime de indicii cu privire la motivele pentru care fac anumite lucuri. Chiar dacă întrebările noastre sunt purtătoare de empatie sunt un semn că nu reușim să ascultăm copilul. Uneori nici nu este nevoie să întrebăm ”de ce”. Este suficient să arătăm că suntem acolo și îl înțelegem.

”De ce” sună ca o acuzație

Dacă ne analizăm puțin discursul pe care îl avem în fața copiilor, vom vedea că de cele mai multe ori îi întrebăm ”de ce” cu diverse tonalități. De multe ori sună ca o acuzație, iar copioi sunt puși într-o situație aproape imposibilă. Chiar dacă nu fac ceva greșit, vor intra într-o poziție defensivă, vor explica dând vina pe alții sau se vor simți stingheri.

Cum scăpăm de ”de ce”

În loc să întrebăm copilul de ce este trist, mai bine îi spunem ceea ce observăm. De exemplu, ”ești trist pentru că plouă”. Putem continua spunând că ploaia poate fi uneori înfricoșătoare. Abordând această metodă vom primi chiar și o îmbrățișare

Să ne întrebăm noi ”de ce” și apoi să vedem de ce nu ascultă copiii

Faber și Mazlish le recomandă părinților să nu mai întrebe ”de ce”, mai ales când copiii se confruntă cu emoții negative. În schimb, ar trebui să se întrebe de ce se grăbesc să scape cât mai repede de copii, de ce le minimalizează sentimentele, de ce se simt atât de inconfortabil când copiii lor au emoții negative.

Autoarele americane spun că de obicei părinților le sunt rănite speranțele pe care și le fac pentru copiii lor. Cu toții ne dorim să avem niște prunci veseli, optimiști, împliniți. Atunci când își arată emoțiile negative părinții au impresia că este un semn că nu au reușit ceea ce și-au propus pentru copiii lor.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.