Ce mai citim: Femeia, în mijlocul tuturor lepădărilor noastre de lume

Textul de mai jos nu e o dulcegărie care să placă tuturor urechilor, sunt conștientă de acest aspect. Nu vorbește despre femeia-mamă, nici despre minunăția frumuseții ei, nici despre eternul și fascinantul feminin. Nu e, ce-i drept, textul pe care-l alegi de sărbătoarea femeii, în mod normal. Nu face parte dintr-un manifest sau dintr-o scrisoare deschisă tuturor femeilor din lume. Poate că nu-i nici flatant, iar unele dintre vorbele lui Cioran sunt necruțătoare pe tapetul minții, când le pronunți.

Dar textul de mai jos e fragmentul acela pe care-l citești, zâmbești, aprobi și-ți dai seama că-ți lipsesc argumente ca să-l combați pe scriitor - oricum ai privi femeia, fie că o iubești sau nu, fie că ești femeie sau nu.

"Mă gândesc adeseori la anarhiștii care, înainte de atentat, se închid cu femei pentru a îneca în orgie ultimele aderențe și ultimele remușcări. Sinuciderea, crima, detașarea și toate hotărârile de singurătate trezesc imaginea femeii, căci ruptura cu ea exprimă simbolic renunțarea la viață. De aceea este ea prezentă în orice sfârșit, martoră finală a actelor de izolare. Misoginii, filozofii și servitorii - din ură, din înțelepciune și prostie - au redus femeia la un pretext al instinctului și la un rol constructiv, de generație și maternitate, când nu la un desfrâu inutil. Nu că prin ea n-am satisface tendințe pozitive ale naturii, ci faptul că, alături de aceasta, ea ne însoțește pornirile de distrugere, de autodistrugere, că este cerută de umbrele și zvârcolirile noastre - mă face să fiu mai zgârcit cu disprețul față de aceste ființe, care puse în fața alternativei: curve sau sfinte îndură o dramă necunoscută nouă. De câte ori vrem să ne pierdem, un ultim adio îl adresăm femeii. Însăși mizeria ratării nu este decât o formă a pierderii legăturii interioare cu ea (...) Cel mai frumos omagiu pe care-l poți aduce femeii este să te gândești la ea când nu mai ai nimic de pierdut. Acele clipe de singurătate care o revendică imperios pentru a ne mângâia de ruptura cu viața..." - Emil Cioran, Lacrimi și sfinți.