Dacă nu ți-ai găsit tu o problemă deja, ți-o găsesc alții numaidecât

Am strâns, de câțiva ani, sfaturi și observații de la alții pe care nu i-a întrebat nimeni de vorbă, dar s-au trezit vorbind. Am văzut comportamentul acesta atât la adresa mea, cât și a celor din jurul meu și vrând să cred că e doar ceva întâmplător m-am lovit de concluzia că părerile de ofensivă ale altora, care vor să-ți vândă propria lor normalitate, sunt, pe măsură ce înaintăm în vârstă, tot mai comune în conversații.

Generației mele, de pildă, i se reproșează că nu ne grăbim prea tare să ne întemeiem familii și să lăsăm moștenitori. Țin să le reamintesc celor mai în etate care fac astfel de afirmații că multora dintre ei statul le-a dat cândva locuri de muncă după ce au ieșit de pe băncile facultății, uneori și case (dacă n-aș ști, n-aș aminti...). Generația mea își caută singură de muncă, iar pentru unii siguranța zilei de mâine e o idee mai firavă decât mătasea în bătaia vântului. Și iertați-ne, vă rog, dacă unii dintre noi stăm mai mult să cântărim lucrurile -- ne-ați crescut să fim responsabili, ou non?

O să fac aici o paranteză apropo de cei care pun frecvent întrebarea asta: și, voi n-aveți de gând să faceți un copil? E o povestioară a unei prietene apropo de întrebările neavenite ale celor cărora curiozitatea le amintește de când aveau pojar și țineau să se scarpine cu prețul sângelui. La o întrunire de prieteni, soția unuia dintre ei o agasează, deja pentru a nu știu câta oară, pe soția altuia cu întrebarea sus-menționată; săturată până peste cap de această întrebare, cea-care-nu-vrea-să-devină-mamă îi răspunde curioasei de peste masă: Pentru că nu putem avea copii, duduie! Acum ești mulțumită sau ai să mai pui și săptămâna viitoare aceeași întrebare?

Cam așa e cu curiozitatea asta morbidă a unora -- riști să descoperi lucruri care nu te mai pot lăsa să dai înapoi și rămâi blocat.

Când am terminat liceul, fiecare dintre noi am plecat pe un traseu pe care ni-l desenasem oricum cu multă vreme înaintea bacalaureatului. Unul dintre colegii mei de clasă, din motive care nu au avut nicio legătură cu persoana lui, nu și-a putut urma visul și deveni ceea ce-și dorise dintotdeauna. Așa că un an a stat pe tușă și s-a pregătit pentru altceva, timp în care noi, ceilalți, eram deja în primul an de facultate. Anul acela n-a trecut ușor peste el, pentru că întrebările s-au ridicat deasupra capului său una câte una: ce face X? de ce nu e la facultate X? și ce are de gând cu viața lui, X? Adesea, mi-era rușine de rușinea lui, că ajunsesem și eu să-i iau apărarea în fața celor pentru care un an de gândire după terminarea liceului sau reorientarea în căutarea unui viitor potrivit sunt lucruri inacceptabile. Cel puțin, nu în normalitatea lor.

Când ieși de pe băncile liceului, dacă nu te duci direct la facultate ești anormal -- cam asta e percepția generală în societatea noastră. Ai o problemă, ești slab pregătit, te-ai apucat, poate, de etnobotanice? Ca fapt divers, X e bine mersi acum, dar nu mulțumită celor care l-au împuns pe la spate cu îndoieli și aroganțe.

O să mă opresc cu exemplele aici, deoarece concluzia e simplă: dacă te uiți în oglindă și nu-ți găsești o problemă, dacă te simți fericit cu alegerile tale, dacă ești încrezător că ceea ce faci este bine, te așteaptă o armată de oameni afară care să te treacă prin filtrul normalității lor. Nu încapi? Mare păcat! Stai și ascultă!

Normalitatea aparține fiecăruia dintre noi; alegerile sunt uși pe care fiecare Păcală și le cară în spate... De ce nu putem să înțelegem asta?