Zero idei în cât mai multe cuvinte: Discursuri și scrieri de bambilici (care se învață în școală)

O trăsătură a școlii noastre e să ne facă să folosim cuvinte multe pentru a spune absolut nimic sau pentru a lăsa impresia că știm ceva, când, de fapt, nu știm nimic. Oricui încearcă să mă contrazică îi spun doar atât: n-am cunoscut exemplu contrariu în tot parcursul educațional pe care l-am avut. Cu cât referatul avea mai multe pagini, cu atât tresălta inima dascălilor mei mai mult. Cu cât comentariul la română mai împodobit de adverbe și adjective, cu atât nota mai mare la bac. Cine n-a fost hărăzit să danseze cu cuvintele sau să le alătureze la nesfârșit trece greu prin școală sau de examenele importante.

Din nefericire, deprinderile astea se țin scai de noi și mai departe, în carieră. E destul de trist să te prezinți la un examen unde ești întrebat despre măsurile pe care le-ai lua dacă ai fi în situația cutare și tu să vorbești despre istoria poporului român, din 1990 încoace -- doar ca să demonstrezi că ceva, ceva tot știi, chiar dacă nu neapărat despre ce ești întrebat.

Același fel de a vorbi în cuvinte mari și pe lângă subiect, întru impresionarea gloatelor, îl au și distinșii cu funcții, care iau cuvântul pe problemele statului. Dacă ne-ar crește PIB-ul cu puțin de fiecare dată când cineva ne vinde compuneri la televizor... Tu-i întrebi despre pesta porcină și ei te pun să-ți amintești de ciuma bubonică de la 1300.

E o tendință penibilă în a subaprecia orice om care își termină subiectul în trei minute, nu se duce cu vorba până la calendele grecești și nu împinge subiectul după o perdea de fum. Adjective și adverbe, rememorarea veșnicelor, sublinierea lucrurilor adiacente deja cunoscute, gogoșăreala cu verbe la perfectul compus, înlănțuiri de informații derizorii, idealizări și abstracțiuni, luări la cunoștință, comparații inutile și toate celelalte inutilități dintr-un text din care am vrea să aflăm ceva concret.

Felul de a răspunde la întrebările punctuale cu fraze lungi și ocolitoare se învață în școală, da: vorbește și scrie până îți plictisești audiența ori cititorul, ca să arăți cât de mult și de frumos știi să vorbești. Mai puțin contează să arăți ce știi și ce poți tu, de fapt.

Ai văzut, maică, ce frumos vorbește, ce de cuvinte folosește...