Bucureștiul maro

Maroul e o culoare de anduranță, și determină împărțirea lumii în două mari și late categorii – noi și ăilalți. Și, în cazul în care Coruț și tunelele lui dacice de pe sub Bucegi nu v-au convins, aflați că suntem speciali și la capitolul coloristic. Maroul ca a doua natură ar trebui predat la școala de arte, iar efigia capitalei noastre mioritice ar trebui redesenată ca să reflecte înălțător esența maroului tracic – presupun – în văzul tuturor. Ca să nu mai zic că s-ar asorta perfect cu merdeneaua auriu-maronie pe post de însemn heraldic de necontestat al urbei lui Bucur.

Bucurați-vă, deci. Acum e momentul în care, bogați sau săraci deopotrivă, bucureștenii au maro pe tălpi, pe toată partea inferioară a pantalonului, precum și pe poalele mai lungi din dotare. Ăsta e momentul în care maroul pune egal între blana câinelui ud și noroit zdravăn din colț de la șaormerie și vizonul cu țurțuri de noroi al doamnelor din Dorobanți. Ăsta e momentul în care pe galoși nu mai contează dacă scrie Gucci sau Dragășani, pentru că scrisul nu se mai vede, înghițit fiind de noroiul pretutindenar. Ăsta e momentul în care Dumnezeu și edilii orașului aduc laolaltă, într-o adevărată comuniune în fața intemperiilor, copii și adulți, intelectuali sau săraci cu duhul, precupeți și doamne fine, parlamentari și schimbători iliciți de valută.

După 70 de ani de demolări și reconstruiri haotice, de șantiere prost gestionate, de canalizări refulânde, de parcuri ce supurează pământ pe asfalt la fiecare ploaie mai zdravănă, Bucureștiul își are propriul maro, atât de propriu încât o să le scriu ălora de la Pantone să îl omologheze. E un maro special, care poate fi admirat în toată splendoarea lui numai în sezonul umed de iarnă-primăvară, când ochiul nu mai e distras de verdele pomilor sau de vreun cer senin.

Bucurați-vă, oameni buni. Precum în cer, așa și pe pământ, Dumnezeu a dat cu maro. Mult, persistent și gras ca țărâna roditoare a ogorului, lipicios și consistent, maroul e singurul lucru pe care îl mai vezi în București după ce iarna a sosit.

Prima mea vizită la New York a fost cu plimbare multă-multă pe jos, cu zgâială interminabilă la zgârie-nori, cu multe mile parcurse în orașul care nu doarme niciodată. Finalul zilei m-a adus, ostenită și degrabă căutătoare de confortul toaletei, înapoi la hotel, unde am pătruns ca o vijelie fără a mai ține seama de albul covorașului de baie. Și, în timp ce un ochi îmi râdea cu bucuria biologic-simplă a momentului, cu celălalt am aventurat o privire la domajul pe care m-am așteptat să îl fi creat pe albul imaculat al podelei de baie. Când colo, ce să vezi – nimic. Nicio urmă, nicio dâră de nimic, neam. Mărturisesc că ăla a și fost momentul în care am priceput brusc substratul țicnelii americănești de a pune picioarele încălțate pe masă/așternut, etc. Lipsa glodului. Cel puțin în metropole. Cel mai probabil că după ce se topește neaua, în pădurile din Nebraska apare și noroiul. Dar cumva-cumva, nimănui nu i-a dat prin cap să îl aducă și la oraș.

Bine, nu reușesc să pricep cum te mai poți bucura totuși de venirea primăverii, dacă, practic, nu ai de ce să fi scăpat de glod. Și nici nu pot pricepe cum de mai merge comerțul cu încălțăminte în cazul în care zloata și noroiul nu-ți strică pantoful. După cum nu reușesc să înțeleg lipsa edilitară de imaginație care a eliminat găurile maro din asfalt, atât de dragi și de familiare bucureșteanului. Găuri la noi umplute ingenios, după caz și sufletul omului, fie cu noroi, petrol, fecale de câine. Tot maro, ați ghicit.

Bucureștiul maro este ajutat consistent și de o altă minune dâmbovițeană - luminile galbene care fac întuneric. Spre deosebire de amărăciunea de Paris, decretat oraș al luminilor ca și când asta ar fi vreo șmecherie, Bucureștiul iubit rămâne maro și sub lumina vesperală, sub ghirlandele leșinate de becuri cu lumină galben-ftizică, sub proiectoarele și mai hepatice de pe la colț de stradă, sub icterul becurilor din vitrine. Bine înșurubat în fasungul lui, becul bucureștean stradal produce umbră și panică, nicidecum lumină. Lumină știe toată lumea, cu întunericul e mai nuanțată treaba, numai la premianți merge. Caldul maro bucureștean este salvat, la o adică, de negura luminii urbane. Iluminatul stradal nu strivește corola maro a minunii ăsteia de oraș.