De ce e aproape imposibil să nu (vrei să) ai un cont bancar în 2019, dacă ai un nivel de trai bun

Am întrebat un contabil ce-ar spune dacă, de mâine, toți angajații pe care-i are în grijă ar decide că nu mai vor să primească banii în conturi, ci în mână. A zâmbit. Nu e ca și cum contul bancar a apărut odată cu contractul de muncă, dar când ai la dispoziție facilitatea asta, nu ai cum să nu vrei să o folosești. Așa îi plătești la timp și fără să-i pui să vină la birou pe cei care sunt mereu în deplasare, așa scutești contabilul de multă și inutilă muncă (nu că legiuitorul ar avea vreun pic de compasiune pentru contabilul român), nu ești nevoit să faci programare la bancă să scoți sute de mii de lei lunar ca să plătești în numerar toți salariații ș.a.m.d.

În urmă cu câțiva ani, cu legea în mână, specialiștii explicau că angajatorul de la privat nu poate să-și oblige salariatul să primească salariul în cont, dar practica arată că cei mai mulți (care respectă legea și au salariați cu acte în regulă) convin cu angajații să le vireze banii în conturi. E cel mai simplu pentru toată lumea.

De fapt, contul bancar simplifică și facilitează multe, nenumărate operațiuni cu bani pe care le facem zi de zi. Plata facturilor, pe care băncile deja aproape că refuză să le mai accepte la ghișeu (plata la ghișeu oricum presupune comisioane pentru respectivele sume de plată) sau achiziția de bunuri și servicii online (se pot plăti și fizic bunurile livrate, ramburs - e adevărat).

Dacă ne gândim la cumpărarea unor bunuri de valoare, mașini și imobile, aproape niciun vânzător nu ne va mai accepta plata numerar. Întâmplarea face că, recent, într-o coadă la ghișeul băncii, o persoană din fața mea se interesa de cum poate să achite contravaloarea unui imobil cu banii la ghișeu. Răspunsul l-a aflat atât de la funcționarul bancar, cât și de la dezvoltatorul imobiliar de la care cumpăra și a fost unul negativ: nimeni nu mai face tranzacțiile cu sume cu multe zerouri în numerar. În Legea nr. 70/2015 există un plafon zilnic de plăți către persoanele juridice de 5.000 de lei/persoană.

Transferul unei sume de bani dintr-un cont bancar într-altul vine întotdeauna cu un mijloc de probă extrem de folositor pentru cel care dă și pentru cel care primește deopotrivă. În numerar, în lipsa unei fițuici pe care să fie consemnată suma de bani dată și primită, semnată chiar, dovada remiterii banilor este aproape imposibil de făcut.

Pentru toate astea și pentru rațiuni de siguranță chiar, contul bancar este unealta secolului în care trăim. Cel puțin -- și țin să subliniez încă odată acest lucru -- pentru cei care au un nivel de trai mediu sau peste mediu, iar nu pentru cei care abia își duc traiul de pe o zi pe alta. Poate doar pentru aceștia din urmă neîncrederea în funcțiunile unui cont bancar poate fi plauzibilă de la un cap la altul.

Cine nu-și face conturi bancare de ce se teme, de fapt?

Să încasezi salariul lună de lună într-un cont bancar impune niște comisioane care, într-un an de zile, ajută la cumpărarea a două pâini (sau mai multora, dacă sunt dintr-acelea care n-au cunoscut făina). Din experiență vorbesc.

Știu însă câteva motive certe care-i fac pe unii dintre cei la care mă refer în acest articol să nu vrea să (mai) aibă de-a face cu banca, iar motivele nu sunt pe aceeași foaie cu comisioanele băncilor.

Un motiv: fuga de popriri. Că vorbim de datorii la stat, că vorbim de datorii la privați, lipsa unui cont bancar ajută mult la slalomul printre obligațiile de plată restante. Când executorul "miroase" un cont bancar și mai vede și viramente periodice de bani, știe că e rost de luat. Când datornicul nu are conturi bancare, cel care-l caută de bani trebuie să muncească ceva mai mult ca să-i recupereze. Cine ține banii la saltea știe sigur că Fiscul nu va veni să-i umble prin casă. Iar până să se ajungă la executarea unor imobile (dacă există pe numele datornicului), trebuie îndeplinite mai multe condiții, inclusiv un cuantum minim al datoriilor.

Un alt motiv: proveniența ilicită a banilor/încălcarea legislației în obținerea, declararea și folosirea acelor bani. Când sumele de bani încasate azi, mâine sau lună de lună provin dintr-o sursă ilicită, când sunt făcuți fără hârtii, pe socluri penale, când nu sunt declarați la Fisc pentru plata taxelor și impozitelor, iar lista poate continua, cel care încasează și folosește banii respectivi știe clar că depunerea lor într-un cont bancar vine cu riscul dării de seamă, mai devreme sau mai târziu. Ce analiză de risc să mai poată face organul fiscal și cum să ajungă la concluzia că un contribuabil obține mai mult decât declară, din moment ce nu are la ce bani să se uite? Cum ar putea procurorul să se convingă de remiterea unei sume de bani într-un scop anume, dacă nu vede negru pe alb că suma X a ajuns de la Ion la Nae, eventual, prin Costică?

Reprezentanța Comisiei Europene în România cita de curând o statistică a Băncii Mondiale: aproximativ 58% dintre români aveau, în 2017, un cont bancar - asta, în contextul în care doar jumătate din populație are canalizare, potrivit unui studiu al Institutul Naţional de Statistică, citat anul trecut de Adevărul.