Despre criza pe care alegem să nu o vedem: facerea de legi ca exercițiu experimental

Am să încep cu Parlamentul, pentru că acolo am impresia în fiecare săptămână cum actul legislativ e un exercițiu de imaginație și tupeu, experimental. Propunerile legislative care se adună la Parlament săptămânal sunt rareori exemple de școală; mai degrabă, contraexemple.

Propuneri de modificare a legislației pe care chiar inițiatorii le identifică adesea, întrebați de reporteri, ca fiind rezultatul unor opinii sau experiențe personale. Nu e nimic rău în a identifica o problemă și a încerca remedierea ei, din contră. Doar că propunerea unei modificări legislative nu e însoțită mai niciodată de altceva decât de constatări înșiruite pe câteva rânduri sau, cel mult, câteva pagini. Expunerile de motive din spatele unor măsuri care pot avea serioase efecte în practică nu sunt însoțite de documente care să facă acel efort legislativ să pară credibil, necesar și util în modul în care este propus.

Un grup de parlamentari decide să plafoneze sumele de bani pe care entitatea X le poate pretinde în business-ul său. Foarte bine. Numai că propune o cifră în spatele căreia nu există nicio explicație concretă. De ce limităm o dobândă la 15%? De ce nu la 15,7%? De ce nu la 13 sau 18%?

Studiile de impact. Auzim adesea despre ele când se critică o inițiativă legislativă. Auzim despre ele pentru că lipesc. Mediul de afaceri deplânge lipsa lor, de principiu. E anormal să decizi din pix o chestiune care poate afecta sute și mii de firme din țară, fără să fi încercat înainte să vezi care ar putea fi impactul acelei chestiuni în practică.

Pe de altă parte, nu înțeleg de ce mai avem un Parlament bicameral dacă multe dintre actele normative care ies de la votul decisiv sunt aproape integral rodul unei singure Camere, cea care are votul decisiv. E suficient să comparăm forma care a ieșit de la o Cameră cu forma adoptată de cealaltă ca să găsim de cele mai multe ori diferențe ca de la cer la pământ. Unele dintre aceste proiecte mai ajung, din fericire, la Curtea Constituțională, unde sunt trimise înapoi tocmai pentru că una a votat Senatul și cu totul alta, Camera Deputaților (adică s-a încălcat principiul constituțional al bicameralismului).

Modul în care sunt supuse la vot unele proiecte sfidează raționalul: cu o zi înainte de vot, se adoptă o listă cu amendamente și proiectul e supus cu tot cu amendamentele adoptate la votul în plen. În ziua votului, cu un sfert de ceas înainte, proiectul cu amendamente (cu zecile, câteodată) ajunge la toți parlamentarii și ei trebuie să-l răsfoiască și să-și formeze o părere în timpul rămas până la vot, evident insuficient. Apoi, votează.

Mai sunt și parlamentarii care nu știu deliberat ce votează (un exemplu edificator, aici). Cred că principalii îngroziți de chestiunea asta ar trebui să fie cei care i-au votat, care uită că responsabilitatea votului dat nu o au doar în cabina de vot, ci zi de zi după ce parlamentarul intră în Casa Poporului. E greșit să criticăm pensiile speciale ale parlamentarilor pe care chiar noi i-am trimis acolo, pentru că riscăm să fim acuzați, la rândul nostru, de ipocrizie. Noi îi facem pe candidați deputați și senatori, după care îi lăsăm să "zburde liberi" prin Parlament și să-și acorde ce privilegii vor. Nu știu câți dintre votanți sunt conștienți că puterea le aparține lor, de fapt, iar ignoranța de care dau dovadă față de lucrurile pe care le propun și votează aleșii lor le este total imputabilă. Am mai spus-o și o repet cu această ocazie: nu le cerem mai deloc celor pe care îi votăm o dare de seamă, anual sau măcar la final de mandat. Dar nu-i timpul pierdut, mai bine mai târziu decât niciodată. Putem să începem să o facem de anul acesta.

Ca să termin cu Parlamentul, le reamintesc celor care au uitat și îi informez pe cei care nu știu că ședințele Camerelor pot fi urmărite în direct, de pe fiecare dintre paginile lor. Asta, pentru cei care spun că nu știu și nu pot ști ce fac parlamentarii acolo, în Casa Poporului. Puteți să vă faceți o opinie destul de bună despre ce fac ei acolo urmărindu-le ședințele de vot.

Guvernul.

Guvernul e taxat aproape negreșit numai pe tema ordonanțelor de urgență (OUG). Cred că nu mai poate fi pus la îndoială de niciun profesionist al dreptului că foarte multe dintre ele nu au la bază nicio urgență. În primul rând, a adopta o OUG doar pentru că Parlamentul se mișcă prea greu pe o propunere legislativă cu un obiect similar (propunere care există deja în Parlament) este o inepție care golește de conținut funcția principalului legiuitor.

Un exemplu recent este cel legat de eliberarea din funcție a magistraților din cauza neîndeplinirii condiției de bună reputație; chestiunea a fost inclusă în OUG nr. 7/2019 și se consideră, alături de celelalte prevederi cuprinse, că reprezenta o urgență la reglementare; ca fapt divers, aceeași prevedere din OUG este cuprinsă și într-un proiect de lege din Parlament, care a trecut deja de o Cameră și va ajunge la votul final într-un viitor, probabil, destul de apropiat; care este explicația pentru care i se ia Parlamentului de sub nas o propunere și pentru care nu există, evident, nicio urgență? Ca să nu mai spun că s-a anunțat deja modificarea ordonanței, undeva săptămâna viitoare, prin -- ați ghicit! -- altă ordonanță de urgență.

În al doilea rând, e aproape la fel de lipsit de inspirație ca Guvernul să spună, în urma adoptării unei ordonanțe, că Parlamentul, dacă nu e de acord, o poate modifica sau abroga. Asta se traduce tot prin faptul că se fac experimente legislative. Problema cu ordonanțele astea e că ele merg la țintă și se aplică imediat ce apar în Monitor. În unele cazuri, cum este cel al ordonanțelor în materie penală, efectele lor sunt aproape ireversibile.

Am lăsat la final cea pe care eu o consider cea mai disprețuitoare formă de a face legi de ceva ani încoace: modificările experimentale în materie fiscală, adesea făcute tot prin ordonanțe, care bulversează companii, PFA-uri și simplii români deopotrivă. Nu știu  care sunt tarifele contabililor, dar cred că ar merita uneori sume cel puțin la fel de mari cu cele pretinse de avocați. Pentru că e imposibil să faci față într-un mod decent tuturor schimbărilor și răzgândirilor pe care Finanțele le revarsă pe contribuabili într-un an de zile. Modificările fiscale nu mai intră în scenă, se pare, decât într-un mod dramatic, pe neașteptate și la final de piesă, când intră și dau în cap tuturor, unde mai pui că împușcă și vreo doi-trei spectatori.

Nu avem cum să solidarizăm cu bunele intenții ale Finanțelor atunci când modul în care sunt propuse lasă de dorit: fără consultări ample înainte, fără lăsarea unui timp în care noutățile să se așeze înainte să se aplice (cele șase luni între publicare și intrare în vigoare sunt o prostie de care nu ține nimeni cont, deși e specificată în lege).

Mai sunt, din păcate, multe de spus despre modul cum se fac legile în practică, comparativ cu modul în care ar trebui să se facă în teorie. Ar trebui, mă gândesc, să trecem de la stadiul de reflecție la care ne situăm acum, la stadiul de conștientizare a faptului că unele lucruri trebuie neapărat să se schimbe.