Cum percep copiii un divorț în funcție de vârstă

Articol scris de Ileana Mirescu

Cum percep copiii un divort – experiența mea

Am scris mai sus că aceasta este o preocupare ce vine mult mai târziu după ce lucrurile nu mai merg pe niciun plan și nici nu mai ai de ales. Sau, cel puțin, eu n-am avut de ales. Am fost nevoită să administrez toată această situație întunecată. Aș putea, după șapte ani de separare, să spun ce am învățat eu din asta și, cel mai important, ce am învățat de la copilul meu despre asta.

M-am separat de fostul meu soț când copilul avea doi ani și am divorțat, oficial, cu acte în regulă, când copilul avea cinci. Avem custodie comună, dar copilul a stat foarte rar la tatăl lui. Au fost perioade în care mergea de două ori pe lună, în weekenduri, la fel cum au fost și perioade în care mergea weekend de weekend. La fel de bine, a avut chiar și o perioadă bună în care nu a mai vrut să meargă deloc la tati.

O experiență traumatizantă

Pentru amândoi. Amândoi am simțit această separare ca o fractură a lumii. Pur și simplu, ni se fracturase realitatea amândurora. Nu mai eram nici în aceeași casă, nici în aceeași formulă și nimic, nimic nu mai era ca înainte. Copilul era prea mic ca să înțeleagă exact cum stau lucrurile.

Ce spun studiile

Așa cum spune și Penelope Leach în cartea ei („Când părinții se despart”), când copilul este prea mic nu poate înțelege că divorțul înseamnă despărțire permanentă și orice i-ai spune, trebuie să îi repeți iar și iar situația.

„Copiii mai mari, care înțeleg de obicei că despărțirea este planificată sau permanentă, urăsc acest proces cu amărăciune. Este evident că oricât ar fi de defectuoasă relația dintre părinții lui, aproape toți copiii și-ar dori să continue. Mulți visează la o reconciliere și fac eforturi în această direcție. Singurele excepții notate de cercetători sunt cazurile în care copiii sunt abuzați de părintele care pleacă. Numai atunci se simt usurați să-l vadă plecând”, spune Penelope Leach în cartea ei.

Copiii tind să se învinovățească pentru despărțirea părinților

Atunci când sunt prea mici pentru a înțelege exact care sunt mecanismele din spatele acestei schimbări traumatizante, copiii au tendința să creadă că din cauza lor s-a întâmplat totul.

„Este foarte greu pentru un copil, a cărui viață se învârte în jurul relației sale cu voi, să înțeleagă că reciproca nu este valabilă pentru voi, părinții: că părinții săi au părți din viață care sunt complet separate de ei”, mai spune Penelope Leach în cartea „Când părinții se despart”.

Copilul mic care trece prin separarea părinților și este copleșit de asemenea vinovăție, va fi predispus, de asemenea, la anxietate de separare sau, pe de altă parte, să se simtă atât de rău și de neiubit încât să ajungă să fie convins că părinții nu îl pot iubi și îl vor abandona.

Pe copiii mai mari despărțirea părinților îi înfurie și, orice explicații li s-ar oferi, ei vor simți că părintele de același sex (cu care copiii tind să se identifice) nu a făcut suficient de mult.

Copiii tind să se simtă izolați de către părinții care se despart

După separare, mulți părinți sunt copleșiți de propriile sentimente, încât nu se mai pot implica în viața de zi cu zi a copilului și nu pot accepta realitatea acestui adevărat doliu pe care copilul îl poartă în suflet pentru părintele absent. Copiii se simt lăsați de izbeliște.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.