Gazonul englezesc și vraja lui "vreau o țară ca afară" (dar s-o facă alții)

De fapt, treaba cu gazonul englezesc a fost cam așa: toți s-au dat peste cap să-și însămânțeze cele mai șmechere fire de iarbă, să le tundă și să le ude ca la carte, doar că după un an de zile au început primele constatări - cam mare consum de apă să uzi zilnic parcele întregi de iarbă cu pretenții, prea mult soare, prea mare caniculă, dificultatea de a ține bălării neaoșe departe de firul nobil englezesc.

Ai mei, neamuri și prieteni au înțeles că nu pot avea un gazon englezesc pentru că grădinile lor nu sunt în Regatul Unit al Marii Britanii sau în Irlanda. În principal, la noi lipsesc precipitațiile abundente care să întrețină pajiștile și grădinile acelea superbe. De asemenea, grădinăritul este acolo o activitate nu doar bine remunerată, dar și luată extrem de tare în serios - cel puțin, asta am observat eu. Așadar, ușor, ușor, gazonul englezesc s-a transformat în peluză românească frumușică. Oricum, cine a vizitat insulele în ultimii doi ani a văzut pajiștile pârjolite de soare și pe la ei...

M-am folosit de gazonul englezesc ca să ajung, deloc greu de intuit, la dezideratul nebun de a împrumuta de la alții lucruri care aici, pe la noi, nu se potrivesc. Cu dezideratul ăsta se întorc mulți în țară: văd un sistem care le place și vor să-l implementeze ca atare, la noi. Sistemul funcționează doar în teorie, nu și practic. Se observă mai puțin scopul și mai mult mijloacele.

Vrem o țară ca afară, din toate punctele de vedere, dar puțini suntem dispuși să o ducem într-acolo. Dezideratul acesta trebuie să fie colectiv doar în spirit, dar individual în practică. De la simțământul că legea trebuie respectată, fie că ne place sau nu ce prescrie, la respectul față de dreptul celuilalt și la observarea graniței dintre exercițiul dreptului personal și cel al vecinului.

Nu putem aduce civilizația de afară cu japca, ca și cum am aprinde lumina, mâine noapte, într-o cameră unde n-a intrat niciodată o rază de soare. Civilizația se pune cărămidă cu cărămidă, educația se face zilnic. Răbdarea este esențială. Vizavi de nepăsarea celor din jur însă, cel care încearcă să facă o schimbare suferă o frustrare cumplită și, uneori, se vede chiar constrâns să cedeze în fața încăpățânaților din jur. Dar și aici, răbdarea e esențială.

Ca în cazul gazonului englezesc, dacă nu ești dispus să uzi suficient de mult peluza, efortul de a-l fi plantat și denumit ca atare e inutil. Gazonul englezesc poate fi o peluză românească de toată frumusețea, dacă acceptăm că s-ar putea să nu fie verde toată vara, dacă înțelegem ce-i trebuie în pământul de lângă casa noastră și dacă-l îngrijim corespunzător. Vecinii ne vor urma exemplul: poate nu anul acesta, poate nu la anul, dar la un moment dat...

Nu e suficient să vrem o țară ca afară dacă nu înțelegem că, de fapt, ceea ce ne trebuie este o variantă mai bună a celei pe care o avem deja. O variantă pe care o putem construi numai în timp, cu răbdare și extrem de multă perseverență. Și, desigur, pe care nu o putem construi de la distanță, ci chiar de aici. De acasă.