Pe avocatnet.ro găsești mii de consultanți, din diferite domenii, pe care îi poți contacta direct.
Află cum!
Pe avocatnet.ro se fac lunar mii de cereri de consultanță către consultanții înscriși.
Află detalii!
Vrei să afle și alții câte lucruri știi în domeniul tău de activitate?
Răspunde la întrebăriInsulta și calomnia au fost pedepsite penal în România, până acum câțiva ani. Codul penal actual nu le-a mai preluat, după ce fuseseră scoase din codul anterior, printr-o lege de abrogare ale cărei efecte au făcut obiectul unui ping-pong între judecătorii cei mai "potenți" de la noi din țară (a fost un soi de "ba sunt, ba nu sunt" al înțelepților). Abrogarea a fost criticată de unii, aplaudată de alții, ca majoritatea măsurilor de acest fel. De la începutul acestui an însă, am văzut mai multe solicitări exprese (în special ale unor politicieni) pentru ca cele două să redevină infracțiuni - ultima oară, chiar premierul a lansat ideea.
Articolul continuă mai jos
La început de an, doi lideri ai Partidului Social Democrat cereau Parlamentului să reincrimineze insulta și calomnia, iar ministrul justiției la acea vreme arăta necesitatea de a pedepsi pe cei care defăimează, pe la Bruxelles, statul român, criticând autoritățile de la București. Iar în urmă cu un an, președintele de atunci al partidului vorbea de dezideratul unei Legi împotriva defăimării. Luna trecută, însăși premierul, într-o vizită la Constanța, afirma necesitatea ca defăimarea și calomnia să fie oprite de Parlament, printr-o lege care să le sancționeze.
Insulta/jignirea/ofensa este un atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi, aflăm de la dexonline.ro. Calomnia însă e afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva, potrivit dicționarului. Așa cum vom vedea mai jos, ce se înțelegea prin insultă și calomnie în sens infracțional, în vremea vechiului Cod penal, nu se suprapunea întocmai definițiilor acestea din dicționar, mai ales în cazul calomniei.
Cum libertatea de exprimare își găsește, în 2019, mai multe căi ca niciodată să iasă la plimbare, cu atâtea moduri de expunere, la fel și rostogolirea unei jigniri sau defăimări are mai multe șanse ca niciodată să ajungă la un public uriaș, la care mai deunăzi n-ar fi ajuns, poate. O jignire pe care o adresezi cuiva în fața blocului se mută acum pe pagina personală de social media și, poate, însoțită de o fotografie sau imagine, devine o faptă cu consecințe majore pentru cel insultat, tocmai din cauza vizibilității sale.
Am văzut însă nu doar politicieni care să ceară reincriminarea celor două fapte, ci și oameni de rând, afaceriști, avocați și judecători. De fiecare dată însă, n-am putut să nu remarc că fuseseră victime ale unor astfel de fapte, că imaginea le fusese terfelită în spațiul public (și Facebook este tot spațiu public, apropo). Probabil, asta face ca dorința de a pedepsi foarte dur aceste fapte să fie întrucâtva motivată în persoana lor și mai greu de înțeles de către cei care n-au trecut niciodată printr-o jignire publică sau n-au fost calomniați.
Iată ce găseam, în vechiul cod, la definirea celor două infracțiuni:
Insulta |
Calomnia |
Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă. Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebuie relevate. |
Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public, se pedepsește cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei (azi, asta ar însemna amenda între 2.500 și 13.000 de lei). |
Când au scos insulta și calomnia din Codul penal, prin Legea nr. 278/2006, parlamentarii care au susținut proiectul au avut în minte libertatea de exprimare și consacrarea ei ca fundament esențial al unei societăți democratice.
Citând articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ei au subliniat că o restrângere a acestei libertăți e permisă doar prin lege, doar în măsura în care e necesară într-o societate democratică și doar ca o măsură necesară pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiales au pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti - asta prevede Convenția și noi, ne place sau nu, trebuie să o respectăm pentru că n-am asumat asta, ca stat.
Doar că nu e suficient să restrângi libertatea de exprimare printr-o lege ca să legitimezi restrângerea respectivă; e nevoie de o reglementare suficient de precisă pentru a permite celui vizat (justițiabilul, omul de rând) să înțeleagă ce n-ar trebui să facă - pentru a nu fi pedepsit penal, în cazul nostru.
În acest context, reglementarea de atunci a infracțiunilor de insultă și calomnie nu se încadra în aceste cerințe (de fapt, legiuitorul s-a uitat atunci la mai multe texte de lege din vechiul Cod penal și a decis abrogarea lor - de pildă, propaganda în favoarea statului totalitar, care nu mai avea ce căuta în legea penală, din moment ce eram o democrație la acel moment).
Sancțiunea penală, apreciată ca cea mai aspră sancțiune juridică, era astfel considerată mult prea dură pentru faptele de insultă și calomnie. Mai mult, cine se consideră lezat de exprimarea cuiva, are liberă calea civilă, prin care poate cere și obține despăgubiri de la cel care l-a jignit ori calomniat.
"Sub imperiul unei amenințări permanente cu o sancțiune penală, libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, întrucât impune persoanei o atitudine de autocenzură, care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, iar nu de teama unei pedepse penale imediate. Chiar în ipoteza lezării demnității unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul urmărit prin sancționarea unei astfel de fapte. În cazul exercitării abuzive a libertății de exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit", scria în expunerea de motive a legii de abrogare.
Practic, uitându-ne la motivele pentru care s-a cerut abrogarea lor, insulta și calomnia nu au fost abrogate pentru că pedepsirea lor penală este absolut interzisă într-o democrație, unde libertatea de exprimare trebuie respectată.
Așa cum punctam mai sus, calea de a obține despăgubiri pentru insultă și calomnie este și a fost deschisă întotdeauna. Din procese de acest fel, cel cu imaginea pătată poate obține despăgubiri care să-i taie apetitul celui care a abuzat de libertatea sa de exprimare să o mai facă vreodată.
Nu este exclus însă să vedem insulta și/sau calomnia readuse în Codul penal, la un moment dat. O spun cu toată încrederea nu pentru că e o chestiune de voință a unui lider sau mai multora din vreun partid politic sau altul, ci pentru că politica penală a unui stat se poate schimba oricând, circumstanțial.
Mă plasez însă la mijlocul argumentelor celor care susțin reincriminarea faptelor și ale celor care o combat vehement: pe de o parte, calomnia, poate mai mult ca insulta, poate prejudicia destul de mult o persoană publică; libertatea de exprimare trebuie să aibă, desigur, niște limite, care dacă nu sunt autoimpuse, atunci pot fi impuse cu forța - prin lege; pe de altă parte, o pedeapsă penală este o sancțiune foarte dură, cu consecințe extrem de importante pentru cel condamnat, care poate să-și piardă chiar și locul de muncă din cauza asta; pus în balanță cu obligarea la despăgubiri de, să zicem, 1.000 de euro, cazierul penal poate să atârne ceva mai mult.
Insulta și calomnia nu ar trebui să intre însă la pachet în discuțiile pro și contra. Un exemplu:
De multe ori, aprecierea unei afirmații sau a unei fapte ca fiind o insultă la adresa cuiva este o chestiune destul de subiectivă. Cred că e destul de ușor de observat că o afirmație poate fi primită în diferite moduri de o persoană sau de alta, că o satiră depășește pragul unei satire și se transformă într-o insultă numai pentru unii, dar pentru alții poate rămâne tot o satiră. De fapt, o insultă este uneori destul de greu de tranșat ca atare, mai ales de o terță persoană - judecătorul - care vine și aceasta, la rândul său, cu propria doză de subiectivism. Insulta nu e un bun lipsă, nu e o fractură, nu e o semnătură lipsă, nici mai mulți sau mai puțini bani în casierie. Dacă o insultă l-a făcut pe cel jignit să piardă ceva material, tot civilul îl ajută să-l obțină înapoi, prin despăgubiri. Calomnia însă, dacă ne uităm la cum a fost definită în Codul penal vechi, pare mai ușor de conturat decât o insultă.
Așa cum spuneam, nu exclud ca cele două sau doar una dintre ele - în principal, calomnia - să încerce, prin mâna iscusită a legiuitorului, să intre din nou în legea penală. Depinde însă numai de cât de înțelept va fi legiuitorul și cât va păstra ori ce va adăuga la reglementările din vechiul cod.
Citește mai mult despre editorial
Comentarii articol (15)