Ingredientul secret care-ți transformă proiectul într-unul care chiar contează

Doar că, la un moment dat, o Doamnă de vârsta a treia m-a întrebat câţi ani am. I-am răspuns şi am privit-o curios. Oare la ce i-o folosi să ştie ce vârstă am? Ce a urmat, probabil că o să-mi aduc aminte toată viaţa. Iar Doamna în cauză, un om obişnuit pe dinafară, s-a dovedit a fi genul acela de suflet providenţial care-ţi ridică vălul de pe ochi şi-ţi arată o parte a lumii pe care n-ai văzut-o niciodată.

„La vârsta ta, am învăţat că răul, cât de rău o fi, se potoleşte ca un mieluşel dacă ai putere să-l înfrunţi. Nici nu ştii câte-ţi poate face viaţa”, mi-a zis ea. Apoi mi-a trecut prin faţa ochilor, povestită de ea, o viaţă de roman, cu aventuri şi drame, cu lacrimi şi zâmbete amare, cu deznădejde şi sânge. Şi, mai presus de toate, cu final fericit.

Fusese deportată din Basarabia, trăise ani de zile în Bărăgan, îşi urmase părinţii prin tot felul de locuri ciudate, uitase cum e să mănânci cu tacâmuri la masă, uitase cum e să ai pantofi noi şi haine făcute din stofă necârpită. Uitase că a plecat de la ea de acasă fată de preot cu o stare materială bună.

Şi-a trăit viaţa în cel mai anost fel, dar repeta încontinuu că singurul lucru care o făcuse să meargă înainte era un gând al bunicii ei, pe care aproape o diviniza: „Oricât de greu ţi-ar fi în viaţă, aminteşte-ţi că viaţa nu-i o zi, nu-s două zile, nu-i o lună sau un an, e mai mult decât atât. O să ai şi tu partea ta de bine”.

Au trecut anii, destul de mulţi, şi recunosc faptul că au fost câteva momente în care m-am gândit la Doamna-cea-din-tren şi la binele ei care urma să vină. I-am folosit exemplul şi m-a ajutat să trec peste momente grele. M-am întrebat de multe ori cum îi mersese viaţa până la urmă. Şi e ciudat cum soarta nu te lasă să-ţi uiţi gândurile care te îndrumă cumva în viaţă, pentru că, după ani buni, în drum spre o conferinţă la care mergeam, am întâlnit-o din nou. Înaltă, cu spatele drept, cu mâinile ocupate de cumpărături, mergea încet cu o uşurinţă senină şi dezarmantă.

Am mers împreună o vreme şi mi-a povestit că, în anii care s-au scurs de atunci, suferise de cancer. „Şi l-am învins, al naibii să fie el!”, mi-a spus ridicându-şi privirea spre mine, încercând să-mi spună cu ochii mai mult decât putea rosti cu vocea. „Şi m-am tot gândit”, a mai ţinut să-mi spună. „M-am tot gândit că binele nu e neapărat absenţa răului din viaţa ta. Binele e o stare. Şi o poţi avea şi când aduni ciulini în Bărăgan, şi când alergi în colbul drumului şi te rogi să nu-ţi fi împuşcat ruşii părinţii, şi când aştepţi la coadă pentru chimioterapia care ştii că-ţi face rău, dar speri că răul ăla să fie mai mic decât răul cel mare”.

Habar n-am de ce ţin minte toate cuvintele astea. Poate pentru că m-a impresionat omul care le-a rostit. Poate pentru că în ultima perioadă am început să realizez şi eu aceleaşi lucruri. Cine mai ştie. Şi nici nu cred că mai contează de ce.

Şi totuşi, femeia aceea şi modul cum defineşte ea binele mi-au dat de gândit serios în ultima vreme. Mi-am dedicat viaţa unui proiect în ultimii ani. L-am pus mai presus de toţi şi de toate. Şi pare că lucrurile au mers bine. Cel puţin public. În spatele cortinei, o afacere înseamnă adesea cu mult mai mult rău decât bine.

N-am mai văzut un film de ani de zile. N-am mai scris cu adevărat la cărţile pe care-mi propusesem să le pun pe hârtie de ani buni. N-am mai mers într-un concediu adevărat şi nici n-am mai jucat fotbal. Şi, dacă n-ar fi apărut Ana în viaţa mea, probabil că acum aş fi fost acelaşi suflet gol şi obsedat de muncă, aşa cum eram înainte să se nască ea.

Iar ăsta nu-i motiv de laudă. E doar motiv de tristeţe. Viaţa nu-i făcută doar din griji şi ţinte, viaţa nu-i doar mediere şi colaborare, e mai mult decât atât. Viaţa însăşi, aia adevărată, e binele despre care vorbea Doamna-cea-din-tren. Binele pe care trebuie să îl păstrezi acolo, în colţul minţii, ori de câte ori înfrunţi răul.

Ştiind asta, acum pot să-ţi spun şi partea frumoasă. Dacă ar mai trăi, Doamna-cea-din-tren ar trebui să aibă astăzi mult peste 100 de ani. O vârstă la care nu ştiu câţi dintre noi vom ajunge. Şi recunosc faptul că-mi va rămâne în minte pentru înverşunarea cu care a continuat să creadă mereu într-un bine incert şi virtual.

Şi mai e ceva ce-mi va rămâne în minte. Când am coborât din tren, la Bucureşti, mi-a zis ca şi cum ne luam rămas bun pentru totdeauna: Vrei să simţi că faci ceva cu adevărat? Atunci ajută-i pe cei care-i ajută pe oameni!”. Şi mi-a făcut cu ochiul, de parcă eram complici într-un plan măreţ al cuiva mai presus de voinţă şi putinţa noastră.

Pentru mine, a fost un declic. Pe care nu l-am conştientizat decât cu mult mai târziu, când a devenit evident că ne implicăm în campanii sociale din ce în ce mai des, că încercăm să schimbăm ceva în jurul nostru fără să ne minţim ca vom schimba lumea cu adevărat. Apoi, lucrurile s-au rostogolit şi mai tare şi am început să văd că schimbarea, promovată constant şi cu decenţă, se multiplică la o scară din ce în ce mai mare.

Oamenii au nevoie de alţi oameni care să le spună că putem fi şi decenţi unii cu alţii, că ne putem purta şi normal unii cu alţii, că nu e întotdeauna nevoie să fim agresivi şi nici să ne lăsăm mânaţi doar de gândul propriei bunăstări.

Mulţi oameni cred că-i greu să schimbi lumea pentru că nu s-au gândit niciodată să înceapă de jos. Cei mai mulţi gândesc schimbări radicale, schimbări care să afecteze falii mari ale societăţii, fără să-şi dea seama că noi, ca indivizi, suntem setaţi să ne opunem în mod natural oricărei forme de schimbare care ne-ar afecta propriul confort. Atunci când vedem însă că alţii fac un anumit lucru, atunci când conştientizăm că efortul lor are efecte, atunci copiem acel comportament şi îl ajutăm să treacă mai departe, prin noi, către alţi oameni.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă mai întâi scara blocului tău ori curtea casei, acceptă faptul că afacerea ta ajunge la oameni şi încearcă să transmiţi clienţilor mai mult decât sentimentul că le-ai vândut ceva şi atât. Ştiu că nu toţi sunt de acord cu asta, dar am crezut întotdeauna că, atunci când ajungi să ai succes, eşti obligat să dai ceva înapoi societăţii. Eşti obligat să te implici. Şi, la o scară mai mică sau mai mare, eşti obligat să participi şi tu la schimbarea lumii.

Ştiu, m-am îndepărtat iar de la ideea de business a cursului pe care îl citeşti. Dar am făcut-o pentru că eu cred că antreprenoriatul înseamnă, de fapt, echilibru. Dacă vrei să reuşeşti, ai nevoie să dai tot ce ai mai bun în tine în multe direcţii, nu doar în coordonarea şi dezvoltarea afacerii tale. Trebuie să-ţi înţelegi pornirile şi nevoile, trebuie să îţi înţelegi familia, trebuie să-ţi echilibrezi mintea. Şi, doar apoi, doar dacă eşti suficient de încăpăţânat, ai şanse să-ţi meargă bine şi în afaceri.

Articolul pe care tocmai l-ai citit este un fragment din una dintre lecțiile cursului nostru Cum să motivezi oamenii cu care lucrezi și să dezvolți proiecte pe care nici nu visai că le vei face. Avem și alte cursuri care pot antrena minți curioase pe platforma Inteligo.ro.

La inteligo.ro poți urma online cursuri de tot felul, în ritmul ales de tine. Dar pe lângă dorința de a împărtăși experiențele și informațiile pe care noi le avem, ne dorim și să intrăm în contact direct cu oamenii care ne urmăresc. De aceea, în fiecare săptămână vom veni cu subiecte noi de dezbătut legate de noi, oamenii, și de mecanismele care ne ajută să evoluăm constant în viață și carieră.
Comentariile sunt încurajate. :)