Sunt câțiva ani de când Curtea Constituțională a României (CCR) este târâtă în discuții unde, în cel mai obiectiv mod cu putință, nu are ce căuta. Funcțiunea acestei instituții este uitată, de cele mai multe ori, atât de jurnaliști, care se transformă în judecători de opinie, cât și de politicieni, care se agață de CCR pentru a-și întări poziția sau pentru a ascunde neputința ori incapacitatea de care dau dovadă și care, desigur, la fel ca multe alte lucruri, e mai ușor de ascuns în umbra lui "altcineva e de vină; noi, niciodată". CCR e bună doar când dă o decizie care stă la masă cu convingerea noastră, cu partidul pe care îl sprijinim prin vot sau când lovește în adversarul politic al celui celui cu care ținem. Își face treaba, adicătelea, doar când ne convine.
CCR este laitmotiv în discursurile politice de multă vreme, iar presa nu face decât să preia o opinie sau alta despre această instituție și activitatea sa, fără a căuta, din păcate, opinia unor specialiști - ai dreptului constituțional, de pildă. Ei ar putea fi, să spunem, o a treia voce în discuție, care ar reuși, poate, să transmită puțin și din funcțiunea acestei instituții.
Nu știu câți dintre români știu la acest moment că există o Constituție în România, o lege fundamentală, care dă "tonul" restului reglementărilor. Din păcate, nu se învață despre ea la școală - eu, cel puțin, nu am învățat în niciunul dintre cei 12 ani de învățământ obligatoriu pe care i-am parcurs.
Curtea Constituțională este garantul supremaţiei Constituţiei și cea care spune dacă o lege sau o ordonanță este conformă cu litera și spiritul Constituției. Pentru ca CCR să facă acest control, care se termină cu o concluzie destul de clară (da, e constituțional / nu, nu este constituțional), trebuie sesizată. Nu am să listez aici însă cum anume se face asta sau cine are competența să o sesizeze și nici nu voi detalia tot ce face CCR pentru că ar fi o paranteză uriașă și nu asta vreau să prezint aici. De pildă, de multe ori, în procesele de pe rolul instanțelor, CCR este întrebată (sesizată) dacă cutare sau cutare text de lege incident în acel proces e constituțional sau nu. Pentru cel care primește răspunsul da, e neconstituțional, decizia CCR e o bucurie.
La CCR ajung uneori legile înainte de promulgare. Uneori, pentru că CCR nu e sesizată întotdeauna să se uite pe ele. După părerea mea, ar trebui ca toate legile să treacă pe la CCR după ce ies de la votul final. Spun asta pentru că legiferarea din Parlament este, de cele mai multe ori, sub orice critică - se încalcă adesea principiul bicameralismului, modificările legislative sunt nefundamentate, discriminatorii, confuze, impredictibile ș.a.m.d. Iar asta pentru că sunt uneori opera unor parlamentari care nu știu ce trebuie să facă de banii cu care sunt plătiți, ce să mai zicem de reprezentarea intereselor celor care i-au votat. Dar nu despre asta e vorba aici.
Când conflictele politice ajung la CCR...
Pe lângă controalele acestea de constituționalitate, CCR mai are în atribuții și următoarea chestiune: soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
În jurul acestor soluții pronunțate în conflictele juridice de natură constituțională s-au țesut cele mai lungi (și inutile) discuții în presă din ultimii ani. Au fost câteva perioade - în fostul mandat al actualului președinte și într-un mandat al președintelui Traian Băsescu, când au abundat astfel de cereri de soluționare a unor conflicte constituționale. Fără să se discute de esența problemei sau prea puțin, CCR a fost poziționată adesea de actorii politici și mai ales de jurnaliști ca pion principal în discuții - un soi de arbitru al tuturor arbitrilor sau, dacă mi se permite comparația, ca un bancher de la Monopoly care mai dă pe sub mână bani unuia sau altuia dintre jucători, în funcție de preferințe.
Modul de numire al membrilor CCR (trei de către președintele țării, trei de către deputați și trei de către senatori) le dă posibilitatea celor care au mereu ceva de criticat să spună că CCR-ul este "al lui Cutare" sau că "face jocul lui Cutărescu". Și, repet, în situațiile când e chemată să se pronunțe pe conflictele juridice de natură constituționale e cel mai ușor să-și facă locul discuțiile de genul acesta.
A spune despre o instituție formată din oameni, aleși conform legii, că poate fi 100% obiectivă în exercitarea atribuțiilor sale este o idealizare. Dacă instituția are atribuții suficient de bine stabilite, are, teoretic, premisele pentru a le exercita cât se poate de obiectiv. De multe ori, CCR-ul reușește să uimească și pe profesioniștii dreptului cu deciziile sale. Dar sunt obligatorii și trebuie respectate - pentru că așa scrie în lege. CCR nu și-a stabilit propriile atribuții și nu a decis cum anume funcționează deciziile sale. Parlamentul a decis-o, cândva, prin anii '90 (pentru cei interesați, legea CCR este Legea nr. 47/1992). CCR-ul este însă o instituție cât se poate de democratică și își găsește foarte bine locul în arhitectura statului nostru. Este o opinie personală, construită observând actul de legiferare în ultimii ani, că CCR-ul ar trebui să aibă atribuții de control constituțional din oficiu, ori de câte ori o lege trece de votul final - poate, nu am certitudinea, dar o fărâmă de speranță, că ar crește puțin calitatea constituțională a reglementărilor ce ies din Parlament.
Ceva nu merge bine? CCR-ul e de vină (cel puțin, în ultima vreme)
Actorii politici s-au folosit și se folosesc în continuare de CCR pentru a ascunde o problemă proprie sau pentru a arăta cu degetul o problemă a altcuiva - iar, dacă nu e CCR, se găsește alt țap. Presa audiovizuală se folosește foarte des doar de opiniile acelor actori politici pentru a prezenta situația. Așa se construiește un mesaj care ajunge la public drept un adevăr absolut - când e prezentat pe o burtieră care ocupă o pătrime din ecran sau într-un titlu care începe cu incredibil și se termină cu semnul exclamării, pentru omul de rând devine, din păcate, un adevăr absolut.
În ultimele luni însă, CCR-ul a devenit inamicul public numărul 1 al românilor care se feresc de COVID-19. Mai dăunătoare ca virusul, aparent, Curtea a nemulțumit pe majoritatea covârșitoare a celor pe care i-am văzut și auzit reacționând la deciziile sale privind diverse acte normative date sau aplicate în perioada stării de urgență și de alertă.
De pildă, CCR a devenit mai periculoasă decât COVID-19 când a atras atenția că e nevoie de un text de lege clar care să stabilească niște amenzi sau de o lege detaliată pentru a interna forțat niște oameni în spitale - oameni care, bolnavi sau nu, cu risc sau nu pentru restul comunităților din care fac parte (chestiuni pe care nu le contestă nimeni de la CCR), sunt, în continuare, cetățeni români care au drepturi și libertăți identice cu restul, cei care nu sunt bolnavi. Ceea ce nu a menționat aproape nimeni în presă e că CCR a subliniat lucrurile respective în favoarea celui vizat în mod direct de textul de lege.
Reducând mult concluziile CCR din ultimele luni, pe marginea amenzilor din starea de urgență și a internării și carantinei obligatorii, Curtea a atras atenția Guvernului (și nu numai, pentru că Guvernul este doar secundar în funcția de legiuitor) că a legiferat prost - contrar Constituției. A legiferat la repezeală și în detrimentul cetățeanului vizat de textul de lege.
Iar această chestiune ar trebui să preocupe pe oricare dintre români: nu doar pe unii de o culoare politică sau alta, nu doar pe cei din spitale sau pe cei amendați, nu doar pe cei de aici ori din diaspora - pe toți românii. Se fac legi (în sensul larg al cuvântului) extrem de prost. Domeniul fiscal, spre exemplu, conduce detașat clasamentul celor mai proaste și puțin predictibile domenii de reglementare din țara noastră. Oricine lucrează în domeniul fiscal-contabil poate să confirme. Legiferarea din România este un continuu exercițiu pentru ai noștri legiuitori sau, ca să împrumut niște termeni proprii domeniului IT, e într-o continuă perioadă de testing - testing pe firme, testing pe cetățeanul de rând, dar softul nu se stabilizează niciodată.
Când s-a decretat starea de urgență, mulți au considerat că limitarea drepturilor și libertăților lor este neconstituțională. Dacă CCR vine și atrage atenția că o măsură este neconstituțională, însă, pare că nu e bine pentru mulțime. CCR e vândută. Cum? Pe ulei și făină?
Experții în de toate, mai periculoși ca CCR
Comentatorii, care nu reușesc să vadă dincolo de mesajul opac propagat în mass-media și de discursul periculos al unor formatori de opinie care demonstrează, de câte ori pot, că nu cunosc lucrurile despre care vorbesc îndeajuns de bine, sunt dintre cei pe care legea -- aia ori ailaltă -- poate nu i-a vizat până acum. Unii dintre cei care susțin răspicat că o măsură trebuie să se aplice, indiferent cum, indiferent dacă e abuzivă, dacă încalcă drepturile și libertățile omului, Constituția și, uneori, bunul-simț practic ori elementar, sunt dintre cei pe care măsura respectivă nu i-a atins încă. Alții sunt convinși că, de pildă, dacă se îmbolnăvesc, notorietatea, meseria sau funcția îi va ajuta să fugă de abuzuri. E interesant de văzut cum vor reacționa când măsura chiar îi va viza în mod direct, respectiv dacă își vor schimba părerea sau nu.
Am văzut, de asemenea, discursuri ale unor formatori de opinie, inclusiv jurnaliști, în care pledează pentru desființarea CCR. Motivele invocate: e o instituție mânjită politic, e cu partidul X, eu cu partidul Y, ideile sunt decrepite, au pensii prea mari (nu facem nicio autostradă cu pensiile plătite celor de la CCR, apropo, nici nu ridicăm școli sau tehnologizăm administrația...), sunt dușmanii poporului, trebuie aleși de popor (sunt aleși de aleșii poporului, dacă contează la ceva, respectiv de parlamentari și președinte...) și lista continuă cu motive pasionale și pasionante, dar iraționale, ba chiar ușor extremiste.
A desființa CCR înseamnă, în mare, să lași Constituția fără un apărător instituțional, fără un protector. Pentru că, da, CCR-ul este acest lucru - "garantul supremației Constituției". Dubla măsură cu care e privită această instituție denotă nu o problemă în interiorul său, ci una din exterior, de percepție - percepție construită de politicieni și de mass-media.
Dacă vorbim de politizarea CCR-ului vorbim, de fapt, despre cum este folosită de politicieni în discursurile lor și despre cum se oglindește asta, în miopia de care suferă mass-media. Pentru că nu vedem decât opinia celor care se folosesc de Curte și, eventual, a unor experți sau analiști în de toate (de la tenis, până la legea fundamentală, inclusiv sexualitate). Iar mass-media refuză să fie și megafonul celor care ar putea să pună în lumină și latura obiectivă a lucrurilor.
CCR însă e bună pentru unii sau pentru alții când spune că au dreptul să fie despăgubiți, când le spune că nu trebuie să mai plătească ceva sau că relația unui cuplu homosexual intră în conținutul noțiunii de "viață de familie", că toți lucrătorii cu handicap au dreptul la o pensionare mai rapidă ș.a.m.d.
Aici, CCR dă decizii considerate de unii bune, adică "își face treaba". În rest, se pare că nu.
În final, am două recomandări de lectură:
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (6)