Trei milioane de euro de plată pentru o lege care a venit cu trei ani întârziere - și nici atunci n-a venit bine

Directiva 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului - România trebuia să transpună această directivă în dreptul național până la 26 iunie 2016 și să informeze Comisia Europeană cu privire la măsurile adoptate în această privință.

În august 2018, Comisia Europeană a sesizat CJUE cu privire la faptul că România și-a încălcat obligațiile acestea. La doi ani după depășirea termenului, așadar, legiuitorul român (nici cel principal, adică Parlamentul, nici Guvernul, pe calea unei ordonanțe de urgență) nu a considerat necesar să grăbească lucrurile pentru transpunerea directivei.

România a contestat sancțiunea, dar Curtea nu i-a dat dreptate. Ca urmare a unei decizii pronunțate de CJUE de curând, România trebuie să plătească 3.000.000 de euro pentru că și-a încălcat obligațiile ca membră a Uniunii. E irelevant pentru noi că și Irlanda a fost sancționată - cu două milioane de euro - pentru că nu împărțim același portofel cu ei și nici nu ne interesează de ce nu au transpus-o la timp ca să ne plângem unii altora de milă.

Guvernul trimitea la Parlament un proiect de lege pentru transpunerea directivei abia la jumătatea anului 2018, deci cu puțin timp înainte ca cei de la Comisia Europeană să sesizeze CJUE. Dar termenul de transpunere era oricum depășit cu doi ani. Nu mi-am propus să caut motivele pentru care a fost întârziat acest demers legislativ, întrucât nu puteau fi altfel decât politice, din moment ce atâtea voci au insistat pe problema depășirii termenului, nu doar cele oficiale, preocupate de raportul cu Uniunea Europeană și de respectarea de către România a obligațiilor sale ca stat membru. Un posibil motiv pentru întârzierea acestei transpuneri este subiectul acțiunilor la purtător - care, potrivit directivei, trebuia să fie eliminate.

Despre parcursul acestei legi vreau însă să vorbesc; despre conținutul său extrem de prost în primă instanță, ușor remediat ulterior, la forma finală care a ieșit din Parlament, pe care - ce să vezi! - a trebuit să-l modifice parlamentarii la mai puțin de un an de zile de când a intrat legea în vigoare. Așadar - despre încă un exemplu de legiferare de duzină care iese din Parlamentul României.

Senatul a adoptat proiectul propus de Guvern spre finalul lui septembrie 2018, iar o lună mai târziu a trecut și de Camera Deputaților, dar nu a trecut de Curtea Constituțională.

Una dintre marile probleme ridicate de legiferarea propusă inițial viza - culmea! - ONG-urile. Cumva, printr-un exces de zel inutil, parlamentarii se treziseră să ceară de la asociații și fundații să dea liste cu toți beneficiarii lor, cum ar veni, cu toți cei care primesc un ajutor, să zicem, de la aceste entități - chestiune care le-ar fi îngropat pe multe dintre ele în birocrație inutilă, o reală muncă de Sisif, iar, pe altele, probabil că le-ar fi dus încet-încet spre închidere.

Excesul de zel față de ONG-uri nu a fost înțeles de opinia publică, pe care chiar a divizat-o, întrucât, ca întotdeauna, au fost voci care au ținut morțiș să blameze activitatea ONG-urilor, să le acuze de colaborarea cu forțe oculte, de folosirea banilor pentru alte scopuri decât cele declarate ș.a.m.d. Reglementarea era atât de absurdă că, în esență, viza colectarea și transmiterea către autorități a datelor personale ale beneficiarilor, care uneori intrau în sfera datelor sensibile privind sănătatea (dacă era un ONG pentru pacienții cu HIV-SIDA, ar fi trebuit să transmită hârtii în care să arate, concret, la liniuță, bolnavii - cu nume, prenume etc.).

Într-un mod surprinzător (și nu prea...), de la dispozițiile legii erau exceptate organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, membre ale Consiliului Minorităților Naționale.

Cum spuneam, prima formă a legii contra spălării banilor a ajuns pe masa celor de la CCR, la sesizarea a peste 90 de deputați: ei susțineau, pe de o parte, că se repetase nemotivat votul electronic în plen, cu încălcarea procedurii, dar și că mai multe prevederi ale proiectului de lege încălcau Tratatul privind Funcționarea UE, referitor la scopul urmărit prin Directiva 2015/849, cea care trebuia transpusă - mai exact, contestatarii vizau tocmai acele prevederi care făceau exces de zel cu obligațiile ce le-ar fi revenit asociațiilor și fundațiilor. De asemeena, au criticat discriminarea făcută prin raport cu minoritățile, de care vorbeam mai sus, dar și colectarea acelor date personale.

Desigur, CCR a întors proiectul în Parlament, susținând în special critica privind excepția pe care aleșii neamului o făcuseră pentru ONG-urile minorităților.

Decizia Curții a venit pe 5 decembrie 2019, iar proiectul a reintrat în procedură parlamentară, unde trebuia să se țină cont de criticile Curții - așadar, exceptarea acelor ONG-uri ale minorităților a dispărut din schemă.

Abia în martie 2019 a trecut proiectul iar de Senat, a mai stat câteva luni la deputați și pe 26 iunie 2019 a fost adoptat la deputați cu foarte multe modificări.

Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului a intrat în vigoare abia pe 21 iulie 2019, adică peste trei ani față de când ar fi trebuit pentru ca România să evite sancțiunea de trei milioane de euro.

Lege cu dureri de cap

Legea 129 a băgat, la propriu, în sperieți firmele din România cu declarația privind beneficiarul real - parlamentarii au făcut iar un exces de zel, pe care l-au corectat un an mai târziu.

Declarația privind beneficiarul real trebuie să arate cine exercită, de fapt, controlul în activitatea entității respective. Informațiile din această declarație, ale beneficiarilor reali, se duc în registre speciale (unul ținut de Registrul Comerțului, altele deținute de Ministerul Justiției și de Fisc).

Beneficiarul e arătat oricum la momentul înființării firmelor, dar legea le-a cerut acestora să îi arate anual, precum și de la fiecare modificare ce ar interveni în persoana acestora - adică se putea ajunge să fie depusă și de mai multe ori pe an.

Contabili și avocați alergau disperați să completeze acest formular, să aibă grijă că el e semnat de cine trebuie ș.a.m.d. Prieteni avocați îmi povesteau cât de dificil este pentru companiile cu care lucrează să arate cine sunt X, Y și Z beneficiari reali pentru că direcția efectivă este, adesea, în altă țară și trebuie să mergi din firmă în firmă, pe ierarhie, în sus, ca să ajungi la beneficiarul real-real, adică cel pe care îl voiau autoritățile noastre. Culmea e că nu reușeau să convingă firmele-mamă din afară că România chiar cere așa ceva de la ei. Mulți ridicau din umeri, alții își asumau deja riscul unor amenzi. Contabilii, carne de tun în ochii deținătorilor de firme pentru că ori de câte ori apare ceva nou în zona de hârtii pare că ei ar trebui să facă treaba, se declarau uneori depășiți - mai ales, de cozile interminabile la care stăteau să depună magnifica hârtie.

Pentru că altfel la noi nu se poate, Registrul Comerțului a fost în poziția să trebuiască să lămurească unele aspecte privind depunerea cu toate că, probabil, n-ar fi vrut să o facă - legea nu era 100% limpede.

Un an mai târziu, Parlamentul a adoptat modificări la Legea 129 și principala noutate a fost eliminarea depunerii și-n culcare, și-n sculare a acestei declarații. Inițiatorii legii de modificare susțineau că declarațiile anuale nu-și au sensul din moment ce nu aduc nicio noutate pe care registrele oficiale nu o au deja.

Curios e însă că despre obligația sufocantă din jurul acestei declarații nu s-a discutat foarte mult când a ieșit legea din Parlament. Graba era atât de mare în fața iminenței unei sancțiuni a Uniunii încât nu era timp ca necesitatea reală a depunerii acelei declarații să fie bine cântărită, eventual, întrebat mediul de afaceri. Timpul acesta nu se găsește însă aproape niciodată. Ca de obicei, un obicei devenit deja obositor, mai întâi se electrocutează mediul de afaceri și abia apoi se verifică circuitele.