Populație agresivă, caut salvare miraculoasă

Trei povești reale

1. Într-o dimineață, un vecin a încercat să aducă niște glastre cu flori (mușcate, ale căror flori "curgeau" peste glastre) la parterul unui bloc. Imediat, mai multe doamne au început să ”gândească strategic” și au prognozat imediat dezastrul pe care avea să-l aducă această schimbare: "o să ne ceară bani mai mulți femeia care face curățenie, că acum trebuie să ude și florile", "o să le fure", ”o să fie mizerie mare de la florile astea”, "sigur vrea el ceva, mâine-poimâine aduce și niște scaune și o masă și zice că e a lui casa scarilor" etc.

După două zile, florile deveniseră mai importante ca apa caldă, iar omul le-a luat și le-a dus la țară. Deh, își închipuise că locatarii s-ar fi bucurat, poate, de fapta lui. Și că le-ar fi trecut prin cap să puna apă, din când în când, la amărâtele de plante. A fost întâmplarea care l-a determinat pe omul nostru să-și ia adio de la sentimentul de comunitate în bloc. Mulți dintre oameni fac asta chiar acum. În fond, trăim vremuri în care vorba agresivă bate orice faptă.

2. Într-un spital, nu contează unde, un cadru medical a ales, cu multă vreme în urmă, că nu vrea să primească niciodată șpaga. A rezistat zeci de ani. Într-o zi, aparținătorii unui bolnav i-au dat șuturi în fund pentru că le-a spus că ar prinde bine să aducă niște medicamente de la farmacia de pe strada cu spitalul, pentru ca în spital nu există acele medicamente. 

"Sunteți toți la fel, jigodiilor. Numai șpagă visați", i-au spus oamenii, în timp ce îi dădeau, pe bune, șuturi în fund. A fost momentul la care femeia, învinsă în orice fărâmă de verticalitate, și-a propus să fie la fel ca restul lumii. Să nu mai pună la inima suferințele celor bolnavi, să-i trateze pe ei și pe ceilalți ca pe niște mobile de la care nu poți avea așteptări. A păstrat hotărârea de-a nu lua șpagă, dar n-a mai interacționat, cu adevărat, cu nimeni de atunci încolo. Și asta li se întâmplă și altora, chiar în momentele în care tu citești acest text.

Avem obiceiul prost de-ai pune pe toți cei din jur în aceeași oală. Oala care ne convine la un anumit moment. Le spunem ”salvatori” si le mulțumim, așa cum o facem zilele acestea, deși cu câteva luni în urmă îi înjuram și îi consideram ciuma societății, adevărați ciocli îmbrăcați în halate albe. 

Cu o astfel de abordare schizofrenică asupra importanței unor segmente mari de populație (fie că vorbim de personalul medical, de alte categorii de profesioniști ori vorbim despre pensionari, mame, copii, oameni cu dizabilități, fondatori ai unor IMM-uri etc), abordare vizibilă nu doar la omul de rând, ci și la politicieni, autorități și conducătorii diverși, e imposibil să construiești ceva. Pentru că oricare dintre acești oameni a învățat, pe pielea lui, că orice perspectivă e doar o modă trecătoare. Că aprecierea de azi e doar o formă prin care ceilalți pregătesc asaltul de mâine.

Dincolo de bani, de perspective si echilibru, societatea noastră își pierde astfel empatia. Oricine crede altfel decât noi trebuie jignit și demonizat. Și cuvintele sunt tari, din ce în ce mai tari, așa cum parcă n-au fost niciodată. Azi, lapidarea din antichitate se întâmplă zilnic: în trafic, pe holurile blocurilor, în biserici ori alte adăposturi.

Orgoliul și nevoia de-a fi buricul pământului, de-a fi cel care are ultimul cuvant, sunt mai importante astăzi decât grija pentru ziua de mâine. Fiecare zi e o bătălie pe care mulți o poartă fără să-și dea seama, de fapt, cu ce-i ajută asta.

3. Într-un oras, nu conteaza care, un om decide să construiască o afacere. Trec anii și omul nostru reușește să strângă o echipă, să-și facă vad pentru produsele pe care le vinde. Doar că, din când în când, interacționează cu autorități ale statului care-i declară, printre frazele oficiale ale controalelor, că n-au întâlnit încă firma care să fie 100% în regulă. Că sigur ascunde el ceva. Aceleași autorități care închid ochii în cazul vecinilor săi evazioniști, îl taxează pe el pentru cele mai mici greșeli. 

De fapt, o întreagă pădure de acte normative e construită, din prostia și nepăsarea guvernanților celor 30 de ani de la Revoluție, pe un același principiu: oricine e, din start, considerat infractor și trebuie să-și dovedească nevinovația în fața oricăror autorități, fie ele fiscale sau de altă natură.

Așa că omul nostru umblă, în permanență, cu un munte de hârtii, declarații și alte documente din ce în ce mai ciudate, pentru că nu știi niciodată cine ce îți cere. Umblă și își asumă că, în multe locuri, e agresat și umilit de funcționari ai statului pentru care e precum măgarul ce trebuie batut, să care din ce în ce mai mult. Moare el, vine altul.

Când dă de greu, încearcă să puna înainte binele echipei sale. Mulți proprietari de afaceri fac așa. Doar că, la colțul străzii ori la televizor, află constant că ”patronii sunt niște nesimțiți” și că ”toți urmăresc doar să ia banul, fără să le pese de angajați”.  Curentul social la modă astăzi bombardeaza cu solicitări, cu dorințe, cu invidie și ură antreprenoriatul, doar-doar i-o merge rău. 

Iar când le merge rău, când cedează acestui val de ură și agresivitate, mulți se bucură și strigă în gura mare: ”Vezi, ți-am zis eu că patronii sunt niște nesimțiți?”

Ce gândim noi, în fiecare zi

Dacă am fi o armată, probabil că ar fi vremea să ne sune cineva retragerea. Dar nu suntem o armată, nici măcar una slabă. Asta ar însemna că mai avem puterea de-a asculta de cineva. 

De cand am dat de Facebook, avem impresia, cu toții, că drepturile ce ni se cuvin sunt mult mai multe, iar obligațiile noastre sunt din ce în ce mai puține. Că, dacă îți poți striga în gura mare credințele pe internet, asta transformă acele credințe în adevărul absolut.

Iar noi, oamenii de astăzi, adorăm să ne batem în adevăruri. Să ne scăldăm în vorbele noastre, de parcă ele ne-ar da de mâncare și ne-ar alina durerile.

Azi, vorbele sunt ca drogul. Te atrag, îți șoptesc dulce în ureche și te invită să le scoți afară, respectând o regulă de aur: întotdeauna, agresivitatea atrage mai multă atenție decât discursul echilibrat. Așa că alegem să fim agresivi pentru că ne plac like-urile și ne place superficialitatea filosofiei de colțul străzii, pe care o preferăm realității.

Suntem atât de confuzi din cauza lucrurilor ce se întâmplă în jur, încât unii chiar încep să creadă că au regăsit claritatea acolo unde ea nu există. Așa cresc și se înmulțesc teorii ale conspirației, ce le arată oamenilor o logică în spatele unor întâmplări. Iar noi, oamenii, avem nevoie de logica aceea, avem nevoie să ne spună cineva că nu doar prostia și nepăsarea și coincidența sunt în spatele știrilor zilei, ci un plan diabolic și extraordinar.

Privind, însă, lucrurile din perspectiva unui grup de oameni, toate poveștile de mai sus construiesc un scenariu apocaliptic. Vremurile în care, orientați mai mult spre noi decât spre societate, nu putem decât să involuăm. Și nu cred că e nevoie de zeci de ani pentru ca mugurii involuției să-și arate "binefacerile". 

Sistemul de sanatate este prăbușit, chiar dacă el încă mai e ținut artificial în viață de infuziile Covid. Cine nu crede asta, să mearga într-un spital. Educația în România este doar o speranță pentru naivi. Inhibată de mesianismul unora, căpușată de toți, școala a devenit o discoteca fără muzică, un loc de promenadă unde copiii noștri învață de mici că lumea îți dă doar dacă știi să-i dai în cap. Iar comunitatea e doar un slogan, o etichetă ce se atașează solicitărilor de donații, nu gândurilor noastre.

Și noi ce facem, în tot acest timp?

Urlăm unii la alții, ne înjurăm isterizați vecinii, îi călcăm pe cap pe ăia care ni se par mai mici decât noi, ne deșertăm lăturile în piața publică, cuprinși până în măduva oaselor de sentimentul că e nevoie de o descărcare, din când în când. Mai mult, ne împărțim în găști și ne reglăm conturile, fiecare cu fiecare, într-un dans cretin ce pare să ne fi răpit și ultima fărâmă de umanitate.

Și eu simt multe dintre tendințele de mai sus, atunci când interacționez în societate. Și eu mă simt mai agresiv decat înainte, și eu mă simt mai "înțelept" decat înainte, și eu mi-am pierdut direcția. Iar faptul că o recunosc nu e o alinare. Dimpotrivă, probabil că mă face să-mi dau seama cât de departe m-am afundat.

Ăsta să fie, oare, viitorul?

Nu, ăsta e prezentul. Viitorul va fi mult mai rău. Deși sperăm că viitorul copiilor noștri să arate mai luminos, el n-are nicio șansă să fie așa. În fond, nu poți crește copii într-o societate precum cea din prezent și să te aștepți că ei, când vor fi mari, se vor comporta altfel.  Căutată de mulți, soluția nu e să plecăm cu toții în altă țară. Și acolo e la fel. Soluția nu e nici să ne tragem politicienii în țeapă. Și nici să ieșim în stradă să spargem geamuri, pentru că geamurile alea sunt ale unor oameni care s-au chinuit să le pună acolo. Rezolvarea nu are cum să vină din revoluții și nici din agresivitate. N-are cum să vină din pumni în cap și picioare în gură.

N-are cum, pentru că, de data asta, nu sistemul e defect, ci noi suntem. Fiecare dintre noi. Suntem defecți pentru că nu-i mai acceptăm pe cei care vor să pună flori pe casa scării, pentru că le dăm șuturi în fund unor oameni despre care nu știm absolut nimic, pentru că îi arătăm cu degetul pe alții, fără să ne fi pus, măcar o secundă, în pielea lor. Le judecăm celorlalți viața după sângele ce ni s-a urcat la cap. Deși, în cercul lor mic, toți acei oameni puteau aduce schimbarea pe care o visăm cu toții.

În loc să căutăm soluții miraculoase, iar și iar, privind spre politicieni, cu speranță, la fiecare 4 ani, poate ar prinde bine să ne uităm la schimbările mici pe care le putem face în casa noastră, în scara blocului, în școală, în comunitatea noastră de prieteni apropiați. Acolo și doar acolo poate răsări un sâmbure de schimbare.