Există copii care își urăsc părinții? „Te urăsc!” înseamnă, de fapt, „am mare nevoie de tine!”

Articol scris de psiholog Florentina Dumitru

Matei are 16 ani și este adolescent. Intră în camera lui trântind ușa și țipând cât poate de tare: „Va urăsc!”.

Andreea are 14 ani și este la vârsta preadolescenței. Nevoia de autonomie este de mult prezentă. “Te urăsc!” îi spune mamei care nu-i da voie să iasă cu prietenele ei seara târziu.

Marius are 9 ani și îi place mult să se joace pe computer. Părinții îi limitează accesul și îi permit să se joace doar în weekend. “Va urăsc!” spune ori de câte ori această regulă îi este amintită.

Alexandra are doar 6 ani și adesea plânge în camera ei singură. „Mama nu mă iubește! O urăsc și pe ea și pe tata! Amândoi fac echipa împotriva mea!”

Ce vor să ne spună copii care spun te urăsc

Dacă ne uităm cu atenție la toți acești copii vedem că au ceva în comun. E o nevoie pe care părinții nu au reușit să o identifice și mai ales cum să o împlinească. Majoritatea copiilor care își urăsc părinții și o spun cu glas tare nu cred în ceea ce spun.

Copiii sunt născuți cu instinctul de a le face pe plac părinților tocmai pentru a obține iubirea și aprecierea lor. Când un copil spune că își urăște părinții înseamnă că el nu se simte iubit și acceptat pentru simplu fapt că există. Părinții greșesc adesea atunci când condamnă copilul și nu comportamentul acestuia.

“TE URĂSC!” înseamnă, de fapt, “AM MARE NEVOIE DE TINE!”

Ce nevoi au copiii care își urăsc părinții

În primul rând când îți auzi copilul că îți spune “Te urăsc!” amintește-ți că nu e nimic personal și nu trebuie să faci o drama din asta. În povestea asta tu ești adultul și responsabilitatea de a găsi soluții îți aparține.

Caută să vezi ce se află în spatele cuvintelor si să identifici nevoia reală.

Nevoia de autonomie, independență sau libertate

Autonomia personală este strâns legată de stima de sine. Capacitatea de a deveni independent se construiește însă în timp și se bazează mult pe experiențele personale ale copilului.

În funcție de vârstă va manifestă tot felul de declarații de independență. Bebeluș fiind va dori să mănânce singur la masă. În anii de grădiniță treptat se va îmbrăca singur și apoi la școală își va alege hainele de zi cu zi.

Se va juca singur, va dormi singur și își va alege singur prietenii. Când toate acțiunile acestea sunt îngrădite de către părinte copilul se va confrunta cu o incertitudine asociată cu furie. Se va revolta, va plânge și își va cere drepturile. Mai târziu nevoia de libertate în alegeri va îmbrăca alte forme.

Matei care are 16 ani și este adolescent va dori să aleagă singur care îi sunt prietenii și cu cine își petrece timpul. Dacă aceștia se vor dovedi demni de încrederea lui va afla pe parcurs. Însă pe moment are nevoie să-și trăiască propria experiență. La fel se poate întâmplă și cu decizia de a fuma sau nu. Ceea ce poți face ca părinte este să îi subliniezi nu o dată ci de mai multe ori că nu ești de acord cu deciziile lui și mai mult să pui accentul pe consecințe.

Copiii care își urăsc părinții se simt cumva încă legați de ei cu cordonul ombilical și asta îi determină să-și dorească să se desprindă.

Cu cât mai multe vor fi criticile cu atât îl îndepărtezi pe copil de tine. Nu uita să faci diferența între persoană și comportament.

Nevoia de a fi acceptat

Andreea la 14 ani e la vârsta preadolescenței. Acum nu știe exact la ce pericole se expune dacă vine târziu acasă după o seară petrecută cu prietenele ei de aceeași vârstă. În mintea copiilor scenariile fataliste sunt de cele mai multe ori inexistente. Ceea ce aude la știri sau de la părinți e doar o fantasmă. Nu știe pe nimeni care să fi pățit ceva. Se revoltă împotriva părinților și îi urăște pentru că o cheamă acasă când se întunecă.

Restricțiile vizavi de teme și activitățile libere, vizavi de faptul că este d.p.d.v. fizic sau cognitiv diferită de colegele ei iar părinții fac tot felul de comparații nedrepte o fac pe Andreea să se simtă neacceptată tocmai de cei care îi sunt cei mai dragi.

Ar vrea să fie ascultată și să se țină cont și de părerea ei. Ea nu poate negocia timpul liber petrecut afară. Mereu pleacă mai devreme spre casă pentru a avea mai mult timp pentru a învăța, spun părinții. Faptul că colegele ei au numai note mari o face oricum să se simtă inferioară.

Observațiile venite de la adulți și sublinierea permanentă a acestui aspect îi dau sentimentul că nu este demnă să fie iubită, apreciată, importantă pentru ceea ce este.
Când stilul vestimentar ales este criticat de către părinți Andreea simte că nu își poate manifesta individualitatea și unicitatea. E o perioada a explorării iar adulții trebuie să îi permită să o facă. Este important pentru copil să aibă această posibilitate de exprimare.

Dacă acasă nu se va simți acceptat, cu siguranță, își va împlini această nevoie în grupul de prieteni, uneori dovedindu-se iresponsabil prin acțiuni impulsive și asumare de riscuri inutile.

Copii care își urăsc părinții. Nevoia de a fi iubit și cele cinci limbaje ale iubirii

Copiii care își urăsc părinții sunt copii care nu se simt iubiți de părinții lor. Deși de cele mai multe ori părinții le spun asta și chiar o dovedesc prin acțiunile de zi cu zi dar mesajul lor nu ajunge la copil.

Există un limbaj al iubirii și acesta îmbracă forme diferite în funcție de vârsta copilului. Cele cinci limbaje ale iubirii se traduc prin: cuvinte de încurajare, îmbrățișări, servicii, cadouri și cel mai important timpul petrecut împreună.

Indiferent ce vârstă ar avea copilul, chiar și adolescent fiind tot va avea nevoie de îmbrățișări și mai ales de cuvinte de încurajare. Cu un minim de efort se va găsi măcar o jumătate de ora timp în care să-l asculți și să-ți centrezi intreaga atenție asupra lui.

Serviciile se traduc prin a-l ajuta la îndeplinirea sarcinilor zilnice, de exemplu să-și facă curățenie în camera lui într-o zi în care se simte copleșit de responsabilități și de lipsa timpului liber. Împlinirea dorințelor de ordin material e bine să fie satisfăcută și în afara zilelor de sărbătoare.

Copiii care spun că își urăsc părinții vorbesc un limbaj diferit de aceștia. Nu se simt înțeleși și susținuți în eforturile lor.

Nevoia de a fi ascultat

Marius la nouă ani își manifestă ardent dorința de a petrece timp la calculator. Își urăște părinții pentru faptul că îi limitează accesul. Se joacă jocuri în rețea și în felul asta comunică cu mulți alți prieteni. Ei îl ascultă, îl înțeleg, țin cont de părerea lui iar în felul asta Marius își împlinește o nevoie. Obiceiul asta și dependența de computer s-a dezvoltat treptat. Părinții sunt ocupați și nu prea petrec timp împreună. Rar iau masa împreună și abia dacă își spun câteva cuvinte.

Dacă nu se joacă la calculator Marius petrece timp pe telefon. La vârsta asta prietenii sunt foarte importanți pentru el așa că folosește diferite aplicații pentru a rămâne în contact cu ei permanent.

Are multe de povestit: întâmplări de la școală, apariția unui joc nou în mediul online, conflictele cu colegii, restricțiile părinților, planuri de viitor, dorința de a avea un gadget nou…etc.

Nevoia de spațiu personal

Copiii care își urăsc părinții nu se simt înțeleși pe deplin. Matei la 16 ani are atât de multe conflicte cu adulții încât se simte copleșit de tot ceea ce simte. Adesea se închide în camera lui și vrea să rămână singur. Mama intră constant la el fără să bată la ușă. Tatăl îi verifică telefonul în fiecare săptămână.

De câte ori ajunge acasă de la liceu e supus unui adevărat interogatoriu. Simte că nu e demn de încredere și că îi este invadată intimitatea. Așteaptă reciprocitate din partea părinților în ceea ce privește această nevoie.

Adolescență e o perioada plină de provocări atât pentru copil cât și pentru părinte. Ca să nu ajungi în punctul de a-i invada spațial personal, lucru pentru care te-ar putea urî atunci ar trebui ca încă din preadolescență să stabilești cu el niște limite și o oarecare rutină.

Copii care își urăsc părinții. Nevoia de a fi respectat

Alexandra la cei șase ani vorbește în parc cu o altă fetiță de vârsta ei. „O urăsc pe mama! Vreau să-mi aleg altă mămică! A mea e rea!”

„Mama nu mă iubește! Știe doar să-mi arate consecințele atunci când fac câte o prostioară! O urăsc și pe ea și pe tata! Amândoi fac echipa împotriva mea!”

Când un copil de șase ani spune lucrurile astea înseamnă că este privat de conectarea cu părintele. Relația dintre copil și adulți este deteriorată însă vestea bună e că se poate repara.

Alexandra se simte singură împotriva lumii. Părinții se aliază împotriva ei și îi arată mereu consecințele negative ale comportamentului ei. Undeva a fost uitat un aspect. Faptele noastre pot avea și consecințe pozitive. Ori de câte ori copilul face un lucru bun comportamentul trebuie întărit prin disciplină pozitivă.

Dacă am căuta mereu motivul din spatele acțiunilor unui copil am observa că el nu încearcă să ne facă în ciudă pur și simplu.

Dacă ne-am trata copiii așa cum ne tratăm prietenii, ca pe niște mici adulți dar arătându-le respectul cuvenit poate că atașamentul ar fi unul sănătos, sigur, stabil.

Pretindem de la copiii noștri respect uitând că respectul se câștigă și nu impune. În plus, sunt cele mai importante persoane din viața noastră deci ar trebui ca și noi să le arătăm respectul cuvenit.

Doar așa vom putea să înțelegem că, de fapt, “TE URĂSC!” se traduce prin “AM MARE NEVOIE DE TINE!”

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.