Nu-mi amintesc niciun moment în care să-mi fi plăcut mirosul de tei; și, totuși, nu reușesc nici să ating cu privirea acel moment care mi-a așezat mirosul de tei pe raftul lucrurilor neplăcute. Prin urmare, când am pierdut capacitatea să-l mai simt, înfundată cu nasul în două căni de ceai pe care, din neatenție, nu am știut a le mai deosebi, ar fi trebuit să mă simt cel puțin împăcată cu rezultatul. Odată mirosul pierdut, una dintre cele mai comune manifestări ale covidului , cel puțin în rândul oamenilor din cercul meu care s-au îmbolnăvit, am pierdut și căpătat multe altele: încredere, răbdare, disperare și nesiguranță - nu neapărat în ordinea asta; dar, cel mai mult, sentimentul că am înțeles odată pentru totdeauna cine e acolo și cine nu.
Am trecut peste toată experiența lui COVID-19 cam ca majoritatea - adică fără nevoia de ajutor medical de urgență. Câte puțin din toate, aș putea spune că a fost mai prietenos cu mine decât bronșitele anuale, dar ăsta-i doar lozul pe care l-am tras eu... și alții ca mine, nu știu cât de mulți sau puțini. Covidul nu a respectat în familia mea nici regula mult răspândită că cel mai șubrezit cu sănătatea are cel mai mult de suferit - dar asta e numai de bine. Cel mai amuzant lucru la conspiraționiști (deși mă întreb dacă are rost oare să-i numim așa) mi se pare că au impresia că pot răsturna o afirmație cu care nu sunt de acord statuând că au certitudinea contrariului, nici nu mai contează de unde trasă. Doar că în cazul acestui virusel, loteria e cam cea mai bună comparație pe care poți s-o faci ca să înțelegi cum funcționează. Poate, peste ani, vom înțelege altceva; mai mult, cu siguranță.
Prea preocupați cu paturile de la ATI, oamenii de știri uită sau ignoră cu desăvârșire să vorbească mai mult și pe-ndelete cu oamenii care au trecut prin așa ceva, cu doctorii, cu specialiștii deopotrivă, despre ce te faci după ce testul nu mai arată pozitiv - de ce și unde să te cauți, cum să te îngrijești, ce să (nu) mănânci, că e posibil să-ți dregi mațele mai greu, că ai să urci cu greu câteva trepte, că ar trebui să stai de vorbă cu un cutare specialist, că poate ai trecut printr-o traumă, că după colț, poate, te-așteaptă o depresie, o psihoză, că virusul ajunge și la creier și te face din om - neom - să nu se sperie cei din jur; ce vitamine să iei, ce să eviți, dacă și cum mai poți reprezenta un pericol pentru cei care nu l-au luat niciodată, care-i treaba cu anticorpii ș.a.m.d. Dintr-o familie întreagă, pot să descriu zece manifestări care nu seamănă unele cu altele de la un om la altul. Și cei care n-au trecut încă prin asta merită să știe că episodul covid nu se termină neapărat doar la negativarea testului sau după 14 zile.
Destul cu morții, aș spune, să mai vorbim și de cei vii.
Și, iată, doctorii răsar
N-am agreat niciodată medicamentele acolo unde n-au ce căuta. Îmi amintesc și acum cu câtă mândrie o doamnă doctor îmi prescrisese acum câțiva ani 12 pastile pe zi ca să-mi repar stomacul. Măcar duduia se urca trufașă pe diploma ei, dar alții simt nevoia să se joace de-a medicii și farmaciștii fără acreditări de vreun fel.
Cum umblă rețele jamilene pe internet, așa umblă și rețetele de tratare a covidului. Fără a diminutiva intenția celor care te asaltează cu propuneri de tratament, pe care, firesc, o apreciezi, nimeni nu te întreabă cum te simți tu, de fapt. Ceea ce, în realitate, contează cel mai mult. Ce contează că n-ai nimic, ia antibiotice, că altfel mori!
Chiar și dacă nu există suficientă încredere pentru recomandările unui doctor, se mai întreabă unul. Și încă unul.
Dacă pot să spun un singur lucru care să ajute, acela e că moralul și spiritul sus contează - poate nu cel mai mult, dar suficient cât să nu te pierzi într-un vârtej care, îți dau cuvântul, se face pe zi ce trece tot mai mare. Când te uiți la termometru să nu disperi, când simți că nu te mai ridici de jos, să iei o carte sau să vezi un film care te mută cu gândul în altă parte, unde cu pasul nu poți ajunge. Psihic, numai tu te poți ajuta. Nu lua medicamente pe care nu ți le-a prescris nimeni fără diplomă de medicină, nu accepta înlocuitorii pe care ți-i bagă sub nas mândrele farmaciste sub pretextul că "au aceeași substanță", ca să compari acasă prospectele și să vezi ce face ăla de-ți trebuia ție și ăla de l-ai primit.
Despre oameni și câini
Sunt și alte lucruri, secundare, aduse de îmbolnăvire; nu-s medicale, ci sufletești. Ca orice mică-mare tragedie, cerne oamenii din jur, în loc să îi adune. Vremurile care ne rod pe dinăuntru și pe dinafară nu aduc niciodată oamenii laolaltă, nu scot ce-i mai bun din noi; oamenii buni nu s-au ascuns niciodată ca să fie descoperiți de astfel de întâmplări, ci ăia care n-au nimic de oferit se spală acum la față și-i vezi.
Acum câteva luni, un cunoscut îmi povestește despre suspiciunea de a se fi infectat cu covid; om serios și responsabil, anunță pe toți cei pe care i-a intersectat în ultimele zile de dinainte să fi aflat. Suspiciune care, totuși, nu s-a adeverit, omul era persecutat de insistențele altora privind starea sa de sănătate, mustrat că nu ia calea spitalului deși nu-l durea nimic, mustrat că, pur și simplu, le dăduse covid (n-avea însă nimic). Alții îl certau că n-a prevăzut că s-ar fi putut îmbolnăvi și c-a ieșit din casă, de parcă asta mai lipsea - să ne închidem toți în case nedeterminat, până murim de plictiseală. În două săptămâni, îmi spune, am aflat cam care e părerea oamenilor despre mine, mai exact, cam cât valorez. Adevărul e că nu poți avea certitudinea că ești infectat, ci doar răcit, decât dacă ți-o spune un test sau - în cazul meu - când pierzi mirosul cu desăvârșire, lucru pe care, mai mult ca sigur, nu l-ai experimentat niciodată într-o amărâtă de răceală. Ce-ar mai fi să ne închidem toți în casă, ăi de răcim de patru ori pe an sau să plătim mereu un test covid ca să îi lămurească pe alții că suntem frecventabili. Nici nu vreau să-mi imaginez cum e să scoți din buzunar, la un spital privat, peste 1.500 de lei ca să-ți testezi familia cu doi copii.
Oricât de mult te ferești, există o foarte mare neșansă ca virusul să ajungă și la tine. Oricât ai sta să te frămânți, nu îți dai seama de unde l-ai luat, nimeni dintre cei cu care te-ai încrucișat în ultima perioadă nu are nimic. Nu are sens să-ți faci procese de conștiință, nu e ca și cum îl dai mai departe în mod intenționat, cât ești încă în necunoștință că l-ai luat. N-ai îmbolnăvit pe nimeni c-ai vrut, puteau fi ei cei care să te infecteze pe tine. Dacă te consumi pe posibilitatea că i-ai băgat sau îi bagi pe alții în spital, consumi din energia pe care, crede-mă, ai nevoie să ți-o păstrezi numai pentru tine și, eventual, ai tăi dragi.
Deși suficient de norocoasă, covidul nu mi-a lăsat nimic în urmă decât unele constatări amare. Despre oameni. Despre oameni care te ocolesc chiar și când nu mai au de ce, care te frecventau din interes. Despre cei care nu-ți atârnă de ușă o sacoșă nici dacă le-o ceri frumos. Despre cei care nu-ți mai găsesc numărul de telefon în agenda stufoasă. Despre apropiații care se raportează la tine prin ochelari de cal. Despre oameni pentru care nu contează nici dacă mai ești.
Dar despre toți ceilalți, toți aceia care au făcut și fac exact opusul celor descrise mai sus, chapeau!, mulțumim că existați.
Fiți sănătoși!
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (3)