Libertate: să nu ceri nimic, să nu aștepți nimic, să nu depinzi de nimeni

Așa am făcut, cumva, și cu libertatea. La începuturi, am considerat că-i necesară. Și chiar a fost. Am visat că suntem liberi chiar și atunci când piciorul butucănos al altor oameni stătea pe gâtul nostru, amenințând să-l rupă. Libertatea ne-a dat, atunci, aripi. Aripi fără de care stră-stră-stră-străbunicii noștri n-ar fi putut trece peste cele mai crunte momente ale vieții omenirii. Doar că ea, libertatea, n-a fost decât un fitil. Un ideal modest, ce ne-a oferit speranța că mâine, poimâine, peste unul sau o sută de ani, lucrurile se vor schimba. Că vom putea face asta și cealaltă, că vom putea vorbi și călători, că nu va trebui să ne fie frică de multe lucruri.

 

Doar că apoi, în vremurile moderne, aceeași libertate s-a transformat într-o piatră de moară pentru multe dintre zborurile noastre. Ne-am trezit dornici să avem libertate absolută de expresie, să putem spune oricând și oricum lucrurile pe care vrem să le spunem. Iar ceilalți să nu poată face nimic în privința asta. Ni s-a părut normal să fie așa. Mai puțin atunci când eram noi în locul "celorlalți", atunci când trebuia să înghițim noi libertatea de expresie a altcuiva. Atunci și doar atunci, ne-am trezit că libertatea lor e un abuz, iar libertatea noastră-i ceva dumnezeiesc. 

 

Și nu ne-am oprit aici. Ne-am dorit să nu poată alții să ne impună reguli, oricât de minimale ar fi ele. Să nu ne spună nouă ce să gândim și cum să credem. Să nu ne spună ce să purtăm. Să nu ne dea cu teoriile noastre iubite de pământ, să ne spună că-s conspiraționiste, să nu ne amintească de situația în care, poate, alții cred altceva decât noi. Ei, toți ceilalți, greșesc. Și ar trebui să tacă din gură. Ar trebui să nu ne ceară lucruri, pentru că noi credem altfel.

Libertatea, așa cum o înțelegem noi acum, ne-a făcut să ne demonizăm adversarii de dialog, să-i tratăm de parcă ar fi ucigașii spiritului nostru, să-i urâm și să-i aruncăm la coșul relațiilor noastre sociale.

 

De fapt, ne-am transformat într-o societate care crede multe, dar aprofundează puține. Elevii și studenții preferă să copieze din tratate gata făcute ale unor profesori ce nu le mai predau lucruri, ci le dau, în schimb, cărți pe care să le cumpere să treacă de examene. BAC-ul și multe alte teste o demonstrează anual. Că preferăm să credem orice despre orice, în loc să cercetăm. 

 

Și, în contextul acesta al crezutului ce se înșurubează în toți și toate, e evident că libertatea se transformă în altceva. Ceva ce n-are legătură cu istoria ei extraordinară, cu abilitățile ei ce pot dărâma și munții, cu drama sa romantică ce-a inspirat și regi și menestreli. Nu. Are legătură doar cu lăcomia și orgoliul și egoismul ce modelează azi comportamentul nostru social. Am ajuns ă confundăm libertatea noastră de-a spune sau face ceva cu dorința de-ai face pe toti cei din jurul nostru să tacă ori să se oprească din lucrurile pe care le fac. Cumva, i-am luat libertății noastre tocmai esența centrală și am transformat-o într-un sclav al nevoii de-a face lumea pe chipul si asemănarea noastră.

 

Ironic, de mult nu mai suntem liberi. Am ajuns să credem că libertatea-i ceva, când ea, de fapt, e în cu totul altă parte. Și, bâjbâind prin întunericul în care ne cufundăm de ani buni, s-ar putea să n-o regăsim niciodată. Pentru că ea, libertatea, vine mâna în mâna nu cu habarnismul și superficialitatea, ci cu iluminarea pe care ți-o da cercetarea și aplecarea spre studiu. 

Atunci și doar atunci cand vom intelege ca ea, libertatea, nu poate exista in vid, ci in aerul compus din reguli, atunci ne-o vom recapata cu adevarat. Fiindcă suntem liberi doar atunci când libertatea noastră nu torturează libertatea altora. Când visele noastre nu sunt legate de acțiunile altora.

P.S.
Titlul e o definiție a libertății cu care rezonez destul de mult. E un citat din Ayn Rand. Libertatea vine doar atunci când oferi celorlalți lucruri, dar nu aștepți nimic înapoi. 

--