Știu, cuvantul nu există. Deși probabil că ar trebui să ne gândim să-l acceptăm. El vine de la bulele pe care consumul de internet le generează în mintea și inima noastră. De la confortul pe care ni-l dau aceste bule, de la consecințele pe care le produc ele pentru societate și așa mai departe. Cred că, astăzi, suntem într-un Ev Mediu al relațiilor inter-umane tocmai din cauza acestor bule. Nu doar că nu ne dăm seama că-i așa, dar le considerăm locul sacru pe care l-am căutat întotdeauna. Locul în care ceilalți gândesc ca noi, trăiesc la fel ca noi și conflictele sunt aproape inexistente. Doar că, la fel ca în filmele SF, bulele astea produc consecințe mult mai năprasnice decât of-urile pe care le alină. Uite câteva.
În ultima vreme, ne compartimentăm viața ca niciodată până acum. Am auzit oameni nenumărați ce laudă sentimentul pe care l-au avut atunci când și-au găsit sufletele pereche în diverse comunități online. Pescari, ingineri, contabili sau mecanici de locomotivă, oamenii în cauză au reușit, datorită internetului, să găsească alții ca ei și să poată conversa, constant, cu acea comunitate, despre lucruri mărunte și lucruri importante. Le-a schimbat viața această descoperire.
Și ăsta e un lucru extraordinar. Să poți găsi, undeva, în lumea largă, alți oameni care fac goblen ori tigăi cu mâner de lemn. Să poți conversa cu cineva despre Bhrams ori Fărîmiță Lambru, după cum îți dorești. Să simți că nu doar tu ești așa în lumea asta, pentru că uite, acolo, mai sunt și alți oameni ca tine.
Așa ne-am format, în ultimii 20 de ani, fiecare dintre noi, grupuri de oameni în care ne regăsim mai mult sau mai puțin. Pe vremuri, asta se întâmpla doar la scară mică, în bloc sau cartier, la școală ori serviciu. Spre deosebire de acele vremuri, acum putem gândi global. Și, global, șansele ca alții să fie la fel ca noi, oricât de excentrici am fi, sunt foarte mari.
În timp, comunitățile își construiesc propriile reguli, oamenii interacționează după anumite tipare, iar ideile se formează și cristalizează precum niște repere fixe ale comunității în cauză. În fond, oamenii se alătură unii altora pentru că au nevoie de confort, de direcție, de sentimentul că fac parte din ceva mai mare decât ei. Pe firul poveștii, mai departe, e logic deci un fapt simplu: când tu și ai tăi sunteți mulțumiți și linișțiți, când ideile voastre sunt clare și nedisputate, să vină alții să vă spună că lumea-i diferită e o blasfemie.
Când sunt singuri, oamenii reacționează la astfel de situații după cum îi taie capul. Comunitățile, însă, iau argumentele altora ca pe-o boală incurabilă și încearcă să le stârpească dintr-un motiv interesant: uneori, acele argumente ar săpa însăși fundația pe care se bazează comunitatea în cauză. Să combați argumentele devine mai important decât orice altceva, pentru că de combaterea lor depinde nu doar existența comunității, ci și starea de bine pe care ți-o dă această comunitate.
Așa încep oamenii să-i urăscă pe ceilalți, cei care nu cred la fel ca ei, cei care nu rezonează la aceleași plăceri.
Atunci când urăști un grup de oameni, te ajută să știi că și alții îl urăsc. Ura ta și ura comunității din care faci parte se alimentează și devin, astfel, un fel de motor ce toarce mereu, în spatele minții tale, iar și iar, aceleași argumente. Atunci când, convins că bula ta e majoritară în gândirea societății moderne, principiile tale de viață devin reguli pe care ceilalți trebuie să le respecte. Altfel nu se poate, pentru că, nu-i așa, principiile tale de viață sunt principii îmbrățișate deja de o majoritate. Sunt aproape lege. De ce să le mai conteste cineva?
Motorul ăsta, silențios, al urii, te va urma pretutindeni, menținându-ți mereu treaz gândul la ”ceilalți”. Mergi la birou și te enervează situația X? Cumva, o să găsești metode să legi situația asta de grupul pe care îl urășți. Treci stradă și te claxonează o mașină? Vei găsi metode să legi claxonul de acel grup. Uimitor, dar, după o vreme, o să găsești metode să legi și faptul că ești rupt(ă) de oboseală, epuizat(ă) după toate gândurile tale îndreptate împotriva ”lor”, vei reuși să legi asta, cum spuneam, tot de grupul pe care îl urăști.
La acel moment, ai găsit argumentul perfect. Îi urăști pentru că te fac să fii nervos doar când te gândești la ei. După o vreme, argumentele sunt inutile, pentru că ura e alimentată de simplul fapt că ”ei”, ”ceilalți”, există.
Tot ce-am descris mai sus ar putea fi denumit prin cuvântul acela despre care am convenit la începutul discuției de astăzi că nu există. Bulificare. Uneori cred că lumea e ca o mare de bule de săpun, pe care un copil le suflă și râde. Iar bulele astea, nici mai mici și nici mai mari, pleacă toate în zbor, bucuroase și convinse că ele sunt cele mai mari bule din lume. Dacă ar ști că, privite de sus, toate au dimensiuni similare, poate s-ar gândi mai mult la viața lor efemeră decât la nevoia de-a fi cele mai mari bule din lume.
Și da, mai cred ceva. Peste 90% din lucrurile pe care le urâm cu toții, în urma acestui proces de bulificare, nu sunt de urât. Sunt oameni și situații pe care, dacă le-am observa de aproape, ne-am da seama cum sunt, cu adevărat.
Din păcate, dacă e să definească ceva anii pe care îi trăim, aș spune că îi definește un lucru deloc de admirat. Ne-am întors, cu toții, în Evul Mediu, Evul cel Întunecat, atunci când oamenii trăiau în comunități mici, fărâmițate și, în loc să se ajute unii pe alții, se atacau unii pe alții și-și furau animalele, recoltele, copiii sau cine știe ce altceva. Azi ne furăm mințile unii altora, certându-ne pe tot felul de prostii când, în realitate, ne-am putea concentra pe ideile care ne apropie. Sigur sunt câteva.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (3)