Sacrifici un om (un lucrător) pentru o știre „bombă”?

Am în față un articol de presă care, în principiu, redă o stare de fapt în cadrul relațiilor de muncă și trage un semnal de alarmă în privința încălcării unui drept prevăzut chiar de Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atît lui, cît şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială”. 

Nu sunt absolvent de „jurnalism”, acesta fiind, cel mai probabil, aspectul care mă împiedică să văd „senzaționalul” care poate deveni o știre, însă cunosc regulile, scrise și nescrise, privind modul în care trebuie să abordezi subiectele, fără a-i pune în pericol pe cei care sunt, în final, „actorii principali” ai materialului jurnalistic -- în acest caz fiind vorba despre lucrători.

Poveștile prind (jurnalistic vorbind -- „au cârlig”) în special atunci când sunt triste sau scot în evidență abuzuri, nedreptăți, neconformități sau orice altceva care stârnește emoții; dar cine achită, la final, „nota de plată”? Dacă subiectul nu este abordat corespunzător, atunci protagonistul riscă să rămână și fără locul de muncă actual care, oricât de prost plătit ar fi, pentru moment este (poate fi) singura sa sursă de venit, chiar dacă este un venit mizer, unul care nu-i asigură nici măcar acoperirea nevoilor de bază (hrană, apă, adăpost). 

Sigur, faptul că suntem săraci chiar dacă muncim, așa cum prevede și Constituția, în medie ce mult 8 ore zi, este o realitate pe care foarte mulți lucrători nu numai că o cunosc, o și simt din plin atunci când vin facturile, atunci când cumpără hrană plătind din ce în ce mai mult de la o lună la alta, atunci când începe fiecare an școlar și, în general, în fiecare secundă a vieții lor în România, iar mediatizarea acestei situații nedrepte este un demers jurnalistic legitim, însă fără a-l pune pe protagonist (pe lucrător) în pericol.

Am zeci de materiale în „draft”, în așteptarea momentului potrivit pentru a deveni articole, însă în „lumina internetului mare” vor ajunge în momentul în care protagoniștii vor beneficia de o protecție suficientă sau vor trece toate pericolele care i-ar vulnerabiliza în cadrul relației de muncă. Unele vor rămâne „în draft” pentru totdeauna, nu vor ajunge în spațiul public, pentru că oricât de „bombă” ar fi știrea, în spatele ei este, întotdeauna, cel puțin un om - un lucrător vulnerabil.

Să mai amintim și de „etica jurnalistică” sau să rămânem în zona de „bună-credință” generală?

Mi-a apărut în feed-ul „telefonului deștept” un articol care se pliază pe zona mea de interes profesional, o realitate pe care o aud și o văd zi de zi, una în care, deși este angajat, un om este nevoit să apeleze la mila celorlalți, motivul principal fiind, fără îndoială, salariul insuficient, însă este clar că există și motive secundare.

Este, într-adevăr, o știre cu „cârlig”, stârnește emoție și, cu siguranță, va face un „rating” senzațional, va aduce beneficii autorului, dar în final va aduce și prejudicii celui care se afla oricum în dificultate.

Concret, autorul articolului (voi spune autorul cu caracter general, ca să nu avem discuții cu privire la gen și pentru că așa este prevăzut și de Legea 8/1996), la cumpărături fiind, a fost abordat de un lucrător din respectivul supermarket, fiindu-i solicitat „un leu”.

Sunt convins că orice om care activează în presă (să spunem tot generic) va identifica un subiect de interes social și este nu numai bine, ci chiar excelent, ca aceste aspecte să fie abordate public, distribuite și evidențiate pentru a trage serioase semnale de alarmă, dar abordându-le cu prudență și, întotdeauna, cu gândul la consecințele pe care le poate suporta omul aflat deja în dificultate.

Nu cred că astăzi și-ar imagina cineva că un angajator (în special unul deține cel puțin un supermarket) ar discuta deschis cu privire la nivelul salariilor pe care le oferă, în condițiile în care este nevoie de o Directivă europeană care să oblige statele membre să modifice legislația internă pentru a asigura, cât de cât, un nivel acceptabil de transparență în cadrul relațiilor de muncă -- deci cum să-ți imaginezi că abordând direct „PR-ul” acestuia nu-l vei pune în pericol pe lucrător?

Orice supermarket (sperăm că respectând dispozițiile legale) are instalate sisteme de supraveghere video, iar timp de cel mult 30 de zile poate accesa înregistrările, cu sau fără o justificare legală (pentru că este dificil să probezi dacă au fost sau nu accesate în scop nelegitim), iar identificarea lucrătorului este, probabil, deja făcută.

Ce va urma?

Nu știm, însă putem spera că acest demers (bun, ca intenție) nu va fi urmat de o sancțiune sau, mai grav, concedierea lucrătorului respectiv, pentru că în aceste situații nu cred că ne putem imagina că lucrătorul respectiv își va permite să se apere sau să apeleze la servicii juridice de specialitate, în timp ce angajatorul are, cu siguranță, toate resursele necesare.

Cum putea fi abordat subiectul, în condiții de siguranță pentru lucrător?

Simplu: putea fi prezentat la modul general, excluzând orice indicii care ar conduce la identificarea lucrătorului respectiv și, evident, fără a-i atrage atenția angajatorului, pentru că dispozițiile legale protejează presa care, la rândul ei, are obligația (cel puțin morală) să protejeze sursele și să nu pună în pericol persoanele care fac obiectul unui astfel de subiect.