Hotararea CEDO in cauza Grecu impotriva Romaniei

 In data de  30 noiembrie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza Grecu impotriva Romaniei, constatand incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care garanteaza dreptul la un proces echitabil si a art. 2 din Protocolul nr. 7 la Conventie, care garanteaza dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala.
 
 In fapt, la 12 ianuarie 1985, Parchetul General a inceput urmarirea penala impotriva reclamantului datorita faptului ca acesta nu a declarat sumele in valuta detinute intr-un cont bancar deschis pe numele sau la o banca din Franta intr-un termen de 60 zile de la data repatrierii, in conformitate cu prevederile Decretului nr. 210/1960. Printr-o ordonanta din 31 iulie 1985, parchetul a dispus scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 11 lit. b coroborat cu art. 10 lit. b¹ din Codul de procedura penala si l-a obligat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, desi a aratat ca reclamantul se face vinovat de nedeclararea valutei detinute in contul sau din strainatate, dispunand totodata confiscarea acesteia.
 
 La data de 29 februarie 2000, reclamantul a formulat o plangere impotriva ordonantei procurorului in conformitate cu Decizia nr. 486/1997 a Curtii Constitutionale. Printr-o hotarare din data de 25 aprilie 2000, Tribunalul Bucuresti, intr-un complet format dintr-un singur judecator, a respins plangerea, confirmand legalitatea ordonantei parchetului. Reclamantul nu a formulat recurs.
 
 Prin cererea adresata CEDO, reclamantul s-a plans ca procedura in fata Tribunalului Bucuresti nu a fost echitabila si nu a beneficiat de dreptul la un dublu grad de jurisdictie in materie penala.
 
 Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Conventie, Curtea a apreciat ca desi sanctiunea aplicata reclamantului a fost de natura pecuniara, procedura in cauza poate fi asimilata unei proceduri penale in sensul autonom al Conventiei, dat fiind ca sanctiunea prevazuta pentru faptele pentru care a fost angajata raspunderea reclamantului in temeiul Decretului nr. 210/1960 era inchisoarea de la 6 luni la 5 ani, sanctiune care, prin natura si gravitatea sa, tine de domeniul dreptului penal. Prin urmare, art. 6 din Conventie este aplicabil in speta.
 
 Cu privire la fondul cauzei, Curtea a retinut ca, prin hotararea din data de 25 aprilie 2000, Tribunalul Bucuresti a confirmat legalitatea condamnarii reclamantului pentru fapta de a nu fi declarat valuta detinuta in cont, in conformitate cu Decretul nr. 210/1960. Or, Curtea a retinut, fapt necontestat de Guvern, ca Tribunalul Bucuresti nu era, in conformitate cu dreptul intern in vigoare la acea data, competent sa examineze, in fond, acuzatiile aduse reclamantului si nici sa pronunte achitarea acestuia. In plus, normele de procedura aplicabile plangerilor impotriva ordonantei procurorului, intinderea competentei instantei sesizate cu o astfel de plangere, precum si existenta unor cai de atac impotriva hotararii pronuntate de o instanta intr-un astfel de caz nu erau, la data respectiva, stabilite nici de lege si nici de o jurisprudenta constanta a instantelor nationale. Avand in vedere absenta regulilor de procedura aplicabile acestor plangeri, completul de judecata, format dintr-un judecator unic, ce s-a pronuntat asupra plangerii reclamantului nu indeplineste conditia de "tribunal instituit de lege".
 
 De asemenea, cu privire la afirmatia reclamantului ca tribunalul nu a facut o apreciere directa a probelor invocate de parchet impotriva sa prin reaudierea martorilor fostei Securitati care l-au denuntat, Curtea a aratat ca posibilitatea, pentru reclamant, de a fi confruntat cu martorii acuzarii in prezenta judecatorului care urmeaza sa se pronunte cu privire la cauza sa este o garantie esentiala. Or, din actele dosarului rezulta ca reclamantul nu a avut ocazia sa conteste declaratiile martorilor acuzarii si sa le adreseze intrebari in fata tribunalului.
 
 In concluzie, Curtea a retinut ca, in lumina legislatiei si practicii interne de la data faptelor, dosarul penal al reclamantului nu a fost examinat in mod echitabil de catre Tribunalul Bucuresti, instanta care nu se bucura de plenitudine de jurisdictie, care nu era "instituita de lege" si nu oferea garantiile de procedura in materie penala impuse de art. 6 din Conventie.
 
 Cu privire la capatul de cerere privind incalcarea dreptului la un dublu grad de jurisdictie, Curtea a aratat ca prin hotararea din 25 aprilie 2000, Tribunalul Bucuresti a reiterat constatarea parchetului cu privire la vinovatia reclamantului pentru nedeclararea valutei detinute in contul sau din strainatate. Prin urmare, hotararea tribunalului reprezinta o declaratie de vinovatie, in sensul art. 2 alin. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie.
 
 In ce priveste exceptia prevazuta in alin. 2 din acest articol, Curtea s-a referit la Raportul explicativ al Protocolului nr. 7, aratand ca, in determinarea caracterului minor al infractiunii, este important sa se stabileasca daca infractiunea este sau nu sanctionata cu inchisoarea. Or, in speta, infractiunea de care reclamantul s-a facut vinovat in ochii autoritatilor era pasibila de inchisoare de la 6 luni la 5 ani.
 
 In acest context, si tinand seama ca singura autoritate judiciara care s-a pronuntat asupra vinovatiei prezumate a reclamantului a fost Tribunalul Bucuresti, iar un eventual recurs impotriva hotararii din 25 aprilie 2000 parea sortit esecului in absenta unei dispozitii legale care sa indice calea de atac impotriva unei astfel de hotarari, Curtea a concluzionat ca reclamantul a fost privat de dreptul la un dublu grad de jurisdictie in materie penala.
 
 Prin urmare, Curtea a obligat statul sa plateasca reclamantului suma de 9.000 euro cu titlu de daune morale si suma de 860 euro cu titlu de cheltuieli de judecata.
 
 Curtea a remarcat totusi modificarile aduse Codului de procedura penala prin Legea nr. 281/2003, care reglementeaza, in art. 278¹, procedura solutionarii de catre instante a plangerilor impotriva actelor procurorului.