Hotararea CEDO in cauza Filip impotriva Romaniei

La data de 15 noiembrie 2002, domnul Filip Marin a sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu o plangere in care a invocat incalcarea de catre Romania a articolelor 3 si 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care prevad interzicerea torturii si a tratamentelor inumane sau degradante, respectiv dreptul la libertate si la siguranta.

In fapt, la data de 15 octombrie 2001, Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti a dispus inceperea urmaririi penale impotriva reclamantului pentru savarsirea infractiunii de ultraj, intrucat in cursul sedintei de judecata din data de 13 martie 2001, in dosarul format ca urmare a plangerii introduse de reclamant impotriva fostei sotii si a fiului lor, domnul Filip i-a acuzat pe judecator si pe procurorul de sedinta de comiterea infractiunii de favorizare a infractorului „avand drept scop uciderea sa de catre inculpati”.

La 8 noiembrie 2002, in virtutea articolului 114 din Codul penal si a articolelor 117, 162 si 435 din Codul de procedura penala, Parchetul a dispus internarea medicala provizorie pe durata nedeterminata a reclamantului in spitalul „Dr. Alexandru Obregia”, in vederea efectuarii unei expertize medico-legale pentru a se stabili existenta discernamantului.

La 2 decembrie 2002, reclamantul a introdus la Judecatoria Sectorului 6 o cerere de incetare a masurii internarii, cerere pe care instanta a transmis-o prin adresa la Parchet, apreciind ca, in virtutea articolului 435 din Codul de procedura penala, acestuia ii revine competenta de solutionare.

Diagnosticul domnului Filip, intocmit la 72 de ore de la internare, a fost acela de tulburare paranoida. Raportul de expertiza medico-legala psihiatrica intocmit de catre Institutul de Medicina Legala la data de 22 ianuarie 2003 a stabilit ca reclamantul prezenta o stare reactiva de tip paranoid. Comisia de expertiza a concluzionat ca reclamantul are discernamantul mult diminuat si a recomandat aplicarea masurii de siguranta prevazuta de articolul 113 din Codul penal, si anume obligarea la tratament medical.

La 28 ianuarie 2003, Parchetul a dispus inlocuirea masurii provizorii a internarii cu aceea a obligarii la tratament medical. La 29 ianuarie 2003, Parchetul a respins cererea impotriva masurii internarii ca lipsita de obiect.

Articolul 3 a fost invocat deoarece reclamantul considera ca a fost torturat de catre personalul spitalului, fiind victima unor masuri de contentionare si a unui tratament medical inadecvat pentru boala sa cardio- vasculara.

Articolul 5 alineatul 1 punctul e) a fost invocat intrucat reclamantul apreciaza ca a fost privat de libertate in mod arbitrar intre 8 noiembrie 2002 si 28 ianuarie 2003.

Articolul 5 alineatul 4 a fost invocat deoarece nici o instanta nu a statuat asupra legalitatii detentiei sale, in ciuda cererii sale depuse la data de 2 decembrie 2002, cat si din cauza faptului ca lungimea procedurii prin care el a contestat legalitatea internarii medicale provizorii nu este compatibila cu notiunea de „termen scurt”, inclusa in acest articol.

In ceea ce priveste articolul 3 sub aspect material, Curtea a apreciat ca acesta nu a fost incalcat.

CEDO a constatat ca, astfel cum rezulta din documentele medicale depuse de Guvern, reclamantul a fost examinat de medici de diverse specialitati, care i-au prescris acestuia diferite tratamente pentru afectiunile sale.

Referitor la masurile de contentionare, CEDO a observat ca reclamantul nu a depus mijloace de proba in sustinerea afirmatiilor sale.

Referitor la articolul 3 sub aspect procedural, CEDO a statuat ca acesta a fost incalcat, constatand pasivitatea autoritatilor romane in ceea ce priveste plangerile penale introduse de reclamant si deci lipsa unei anchete efective si aprofundate.

Referitor la articolul 5 alineatul 1 punctul e), Curtea a apreciat ca acest articol a fost incalcat, amintind jurisprudenta sa constanta conform careia privarea de libertate a unei persoane considerata drept alienata mintal nu poate fi conforma cu Conventia daca a fost decisa fara a se solicita opinia prealabila a unui medic.

Or, in speta, Parchetul a dispus internarea medicala provizorie pe durata nedeterminata a reclamantului fara a solicita in prealabil o astfel de opinie din partea unui medic specialist. Curtea a observat ca Parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale la o luna dupa momentul internarii domnului Filip. Ea a subliniat faptul ca raportul comisiei medicale nu a confirmat masura de siguranta a internarii medicale obligatorii, ci a recomandat o masura de siguranta care nu implica privarea de libertate, si anume obligarea la tratament medical.

CEDO a remarcat, de asemenea, faptul ca ordonanta Parchetului nu mentiona elementele care au condus la constatarea ca starea psihica a reclamantului prezenta un pericol pentru societate, cu toate ca aceasta este una din conditiile prevazute de Codul penal pentru luarea masurii internarii medicale.

In ceea ce priveste articolul 5 alineatul 4 sub aspectul lipsei controlului legalitatii masurii de internare medicala, CEDO a constatat incalcarea sa.

CEDO a statuat ca, desi reclamantul a introdus la Judecatoria Sectorului 6 o cerere de incetare a masurii internarii, aceasta instanta s-a multumit cu transmiterea plangerii, prin adresa, la Parchet, in ciuda dispozitiilor Codului de procedura penala, care prevad ca judecatoria este cea competenta pentru solutionarea unei astfel de cereri.

Mai mult, Curtea a apreciat ca Parchetul a asteptat inlocuirea masurii provizorii a internarii cu aceea a obligarii la tratament medical pentru a putea respinge cererea ca lipsita de obiect, deci fara a o examina pe fond.

In ceea ce priveste articolul 5 alineatul 4 sub aspectul conditiei de solutionare in termen scurt, Curtea a observat ca durata procedurii a fost de mai mult de 2 luni si, amintind jurisprudenta sa in care a constatat nerespectarea acestei conditii in cauze in care perioada era mult mai mica, de exemplu de 5 saptamani, a constatat ca art. 5 alin. 4 din Conventie a fost incalcat si sub acest aspect.