Omagiu

Am stat mult sa ma gandesc daca sa astern aceste randuri. M-am temut si ma tem, nu-mi place cand intra cineva cu bocancii pe paginile mele. Otiliei Sava i se mai intampla. Pe mine ma doare acest lucru, in fond este o parte din sufletul ei, acum din sufletul meu, din sufletul altora, si ma doare !
Este un omagiu sau poate nu, pot sa zic ca sunt si ganduri la sfarsit de drum, pentru el…
Pentru mine a fost toata viata si asa va ramane: nasu’, pentru ceilalti era si este Domnu’ profesor. La anul implineste foarte, foarte multi ani. Multi are şi acum. La multi ani ! El nu o sa citeasca niciodata aceste randuri, pentru mine este suficient ca le-am scris. Daca le cititi si voi, va multumesc.
El este profesor universitar doctor, a stat la catedra multi ani, apoi s-a ocupat numai de doctoranzi, si mai apoi numai profesor consultant, cand altii nu mai stiau ce sa faca cu bolnavii veneau si il intrebau pe el, si inca il mai intreaba. Am aflat ca pana si fostii lui studenti au iesit la pensie….
In timpul copilariei cand mergeam cu parintii in vizita sau veneau la noi, am avut numai dialoguri scurte si precise, impuse de acasa: “Ai grija ce vorbesti!” Si atunci ma rezumam la Sarut mana, nasu’, Sarut mana, nasa! Ce faci, draga? Multumesc bine, nasa! Caci numai ea ma intreba. El era undeva sus pe un piedestal care putea fi abordat numai de cei mari. Si acasa era o grija deosebita pentru el. L-ati sunat pe nasu’? L-ati felicitat?
Asta a fost tot.
Cand am mai crescut, am mai avut nevoie de cateva consultatii de specialitate, nimic grav si nimic maret din punct de vedere al competentei, dar m-am dus la nasu’. Si atunci dialogul a fost scurt, eu am asta, tu inghite asta si asta, si vezi sa-mi spui…Ii spunea tata…
Si am aflat mai tarziu, de la neamuri ca are un teren la mare si eu doream sa-l cumpar si am crezut ca mor cand am aflat ca trebuie sa merg cu el, cu trenul, pana la mare, sa vedem terenul.
Va dati seama, sa merg trei ore cu un om caruia nu i-am spus toata viata decat: Sarut mana, nasu’ !
In tren, am aflat ca nasu’ este om. Am aflat deodata, brusc si total naucitor pentru mine. S-a dus si mirajul terenului luat mai ieftin, ca de, doar era de la nasu’, ascultam ghemuita, intr-un colt, tot ce-mi spunea nasu’.
Prin glasul rotilor de tren razbatea vocea domoala si egala a profesorului de-o viata care se chinuia sa-mi transmita faptul ca si el este om. Ca are iubiri de-o viata, ca are suferinte de suflet, ca are regrete, dar ca are si indatoriri fata de casa, ca are un respect deosebit fata de nasa care i-a calauzit pasii si i-a stat aproape ca el sa devina Domnu’ profesor, ca are studenti, ca are spital, ca traieste, ca respira, ca este om!
Nu stiam daca sa-mi para rau de el, sau daca sunt prima careia i-a spus asa ceva, caci de acasa nu auzisem nimic in sensul asta!
Era suferinta si bucurie in tot ceea ce povestea. Era durerea omului care trebuia sa mentina o aparenta pentru titlul pe care il are si bucuria ca ii poate povesti cuiva. Niciodata nu am inteles de ce m-a ales tocmai pe mine, caci intr-adevar nu mai povestise nimanui. Poate doar nasa sa fi stiut sau sa fi simtit asa cum numai femeile stiu sa o faca.
Si de la trenul acela, peste care au trecut multi ani, am mai primit astazi un telefon de la el. Eu nu am fost in stare sa il sun nici macar cand a murit nasa, pentru ca nu stiam sa spun decat: Sarut mana, nasu’! Am transmis totul prin parintii mei.
Ei bine, sunase sa-mi ureze cele cuvenite pentru sarbatorile Craciunului ! Mi-a zis ca nu facuse niciodata asta si ca era timpul.
Am aflat si ca nu se plictiseste pentru ca acum are timp sa citeasca, mai are ceva probleme de lamurit. Nu erau clarificate in trecut si acum au aparut mai multe studii, a mai fost el si anul trecut la un congres la Paris ca era ceva interesant acolo. Doamne, la un congres la varsta asta?! Am aflat ca are un metru si jumatate de carti scrise, plus alt metru de articole, recenzii !
Si am mai aflat ca mai are o fata, o fata de care nu a stiut nimeni, chiar nimeni, poate doar ea! O fata de varsta mea. Deci cand el ma boteza, fata lui se nastea sau poate altcineva o boteza pe ea. Doamne, ce este viata si ce-am mai vorbit in seara asta cu el, cat pentru o viața... Acum vorbeste si cu fata lui care are grija de el. Este mandru de ea, nu stiu decat ca este fata si este de varsta mea, nu mi-a spus cu ce se ocupa si nici nu ma intereseaza ca de obicei, dar din glasul lui razbate faptul ca e mandru. Si e cumplit de lucid! L-am pandit la fiecare vorba sa-l surprind ca schioapata, ca uita, ca nu-si gaseste cuvintele, nu, nu l-am prins, e aceeasi voce de profesor domoala si egala care-mi povestea cum are el timp si vreme acum sa poata citi in tihna tot ce nu a avut timp de-a lungul vietii. Mai are inca de citit si clarificat, doar medicina e vasta si nu sta pe loc ! Doamne !
I-am spus ca dupa sarbatori o sa-l invit la masa sau daca ii este greu ii voi face eu o vizita. Ne intalnim in oras a venit raspunsul, mai ales ca inca conduce si poate veni oriunde!!! Nu s-a mirat cand i-am spus ca este foarte lucid, doar lucreaza cu capul si neuronii nu au timp nu stiu ce sa faca… Nu am inteles, nu sunt medic! Dar mai vazuse astazi un general la televizor, avea 100 de ani si era tot asa lucid, adica sa nu ma mai mir atat!
Daca reusesc sa merg la masa ar insemna ca as vorbi cu el si a treia oara. De trei ori, intr-o jumatate de secol, asa, o conversatie adevarata! Este o performanta…
Imi doresc, chiar imi doresc sa mai aud cum are el inca chestiuni neelucidate, cum mai are mult si multe de citit, si cate descoperiri s-au mai facut…As vrea sa-i mai aud din gandurile de sfarsit de drum, amestecate cu durerile din suflet si cu bucuria ca fata lui are grija de el, cu respectul pentru nasa, femeia care i-a stat alaturi ca el sa devina Domnu’ profesor, iar la despartire am sa-i spus simplu, asa cum i-am spus o viata: Sarut mana, nasu’ !
Pentru ultima oara…