Hotararea CEDO in cauza Blidaru impotriva Romaniei

De asemenea, Curtea a respins capatul de cerere formulat de reclamantul Nicolae Blidaru, constatand faptul ca acesta nu are calitate de „victima”, in sensul articolului 34 din Conventie.

In fapt, reclamantii Nicolae si Verginia Blidaru s-au plans la Curte de incalcarea dreptului lor la un proces echitabil, precum si a dreptului la respectarea proprietatii, garantate de articolul 6 din Conventie, respectiv de articolul 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventie, ca urmare a admiterii recursului in anulare de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie impotriva unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, prin care acestia obtinusera plata unei despagubiri in suma de 500 milioane ROL de la C.E.C., B.R.D. – sucursala Hunedoara si Centrul de comercializare a autovehiculelor ARO, considerate culpabile pentru nelivrarea unui autovehicul ARO catre reclamanti, desi acestia depusesera la C.E.C. intreaga suma inca din 7 februarie 1990.

Curtea Europeana a considerat ca situatia de fapt din aceasta cauza este similara cu cea din cauza Brumarescu impotriva Romaniei, regasindu-se cele doua elemente care au condus Curtea la constatarea incalcarii articolului 6 § 1 din Conventie, respectiv a principiului securitatii raporturilor juridice: interventia in litigiul civil a procurorului general, care nu a avut calitatea de parte in cauza, precum si rejudecarea unui proces solutionat anterior printr-o hotarare definitiva, care se bucura de autoritate de lucru judecat (cu referire la cauza SC Masinexportimport Industrial Group SA impotriva Romaniei).

Curtea remarca faptul ca prin O.U.G. nr. 58/2003 calea extraordinara de atac a recursului in anulare a fost abrogata, inlaturandu-se astfel o dispozitie legala interna care era contrara principiului securitatii raporturilor juridice.

De asemenea, Curtea a constatat faptul ca reclamanta era titulara unei creante recunoscute printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, iar prin admiterea recursului in anulare si respingerea, pe cale de consecinta, a actiunii reclamantei, aceasta a fost privata de bunul sau, in sensul paragrafului 1, teza a II-a din articolul 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, fara ca autoritatile romane sa respecte justul echilibru impus de acest articol, intre interesul general si imperativul apararii drepturilor omului.

In consecinta, instanta de la Strasbourg a obligat statul roman la plata catre reclamanta a sumei de 22.200 EUR, cu titlul de daune materiale, respectiv a sumei de 1.000 EUR, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, respingand cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecata.