Evaluarea in bani a unor litigii comerciale si civile - Decizia ICCJ nr. 32/2008

Prin Decizia nr. 32/2008, ICCJ a admis recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa ICCJ cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282¹ alin. 1 din Codul de procedura civila, in ceea ce priveste caracterul evaluabil sau neevaluabil in bani al litigiilor civile si comerciale avand ca obiect constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atat in situatia in care este formulat capatul de cerere accesoriu privind restabilirea situatiei anterioare sau restituirea prestatiilor efectuate, cat si in situatia in care nu este formulat acest capat de cerere, in vederea determinarii competentei materiale de solutionare in prima instanta a acestor litigii si a cailor de atac ce pot fi exercitate.

Decizia ICCJ nr. 32/2008 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 830 din 10 decembrie 2008.


Practica neunitara a instantelor

ICCJ a constat ca in practica instantelor judecatoresti nu exista un punct de vedere unitar.

I. Astfel, unele instante au considerat ca aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile in bani, iar formularea in petitului accesoriu privind repunerea in situatia anterioara determina incidenta dispozitiilor art. 17 din Codul de procedura civila, potrivit caruia "cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala", fara a avea nicio relevanta sub aspectul competentei si al cailor de atac.

In motivarea acestui punct de vedere s-a aratat ca in mod cert actiunile in constatare nu pot fi calificate ca avand un caracter patrimonial, evaluabil in bani.

S-a apreciat ca acelasi caracter il au si actiunile in rezilierea sau rezolutiunea contractelor, deoarece pe aceasta cale se urmareste aplicarea pentru neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre una dintre parti a unei sanctiuni civile, nesusceptibila de evaluare patrimoniala.

S-a mai relevat ca si cererile privind constatarea nulitatii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile in bani, deoarece pe aceasta cale se tinde la desfiintarea actelor pentru neindeplinirea conditiilor de validitate.

II. Alte instante au apreciat ca aceste litigii, avand un obiect patrimonial, sunt evaluabile in bani, cu consecinta stabilirii competentei si a cailor de atac in functie de valoarea obiectului litigiului.

In motivarea acestui punct de vedere s-a relevat ca, ori de cate ori pe calea actiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara pentru stabilirea competentei materiale de solutionare in prima instanta a litigiilor civile si comerciale si a cailor de atac ce pot fi exercitate.

S-a motivat ca la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut in vedere valoarea obiectului litigiului in materialitatea sa, pretentia concreta, precum si dreptul subiectiv asupra fiecarui bun reclamat, sens in care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila obligatia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.

Ca urmare, s-a apreciat ca pentru determinarea competentei materiale si a cailor de atac potrivit dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 2821 alin. 1 din Codul de procedura civila nu se are in vedere denumirea generica a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent daca ea este in constatarea sau realizarea dreptului.

Prin Decizia nr. 32/2008, ICCJ a confirmat ca aceste din urma instante au aplicat corect prevederile legii.


Argumentele ICCJ

"Potrivit dispozitiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedura civila judecatoriile judeca in prima instanta toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante.

In art. 2 pct. 1 lit. a) din acelasi cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005, se prevede ca tribunalul judeca in prima instanta procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie al caror obiect este neevaluabil in bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), in competenta materiala, ca prima instanta, a tribunalului intra procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu exceptia cererilor de imparteala judiciara, a cererilor in materie succesorala, a cererilor neevaluabile in bani si a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii formulate de tertii vatamati in drepturile lor prin aplicarea legilor in materia fondului funciar.

Pentru determinarea competentei de atributiune a instantelor judecatoresti, competenta dupa materie in termenii legii de procedura civila, legiuitorul foloseste mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.

Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competentei materiale a instantei, este natura litigiului, la care insa uneori se asociaza si alte criterii subsidiare: importanta interesului in litigiu, adica valoarea economica a acestuia sau expresia lui baneasca, calitatea partilor si urgenta.

Criteriul valoric opereaza exclusiv in cazul cererilor evaluabile in bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile in bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) si b) din Codul de procedura civila rezulta ca legiuitorul le include in competenta in prima instanta a judecatoriilor, in materie civila, respectiv a tribunalelor, in materie comerciala.

Acelasi criteriu valoric este utilizat de legiuitor si pentru determinarea cailor de atac ce pot fi exercitate impotriva hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta.

Astfel, dupa ce in art. 282 alin. 1 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevazuta regula potrivit careia hotararile date in prima instanta de judecatorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotararile date in prima instanta de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 282¹ alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit exceptii de la aceasta regula, si anume ca nu sunt supuse apelului hotararile judecatoresti date in prima instanta in cererile introduse, pe cale principala, privind pensii de intretinere, litigii al caror obiect are o valoare de pana la 100.000 lei inclusiv, atat in materie civila, cat si in materie comerciala, actiunile posesorii, precum si cele referitoare la inregistrarile in registrele de stare civila, luarea masurilor asiguratorii si in alte cazuri prevazute de lege.

Spre deosebire de reglementarea actuala, in redactarea initiala a textului in forma avuta anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila se prevedea ca nu sunt supuse apelului hotararile judecatoresti date in prima instanta in cererile introduse, pe cale principala, privind pensii de intretinere, obligatii de plata a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil in valoare de pana la 200 milioane ROL inclusiv, actiunile posesorii, cele referitoare la inregistrarile in registrele de stare civila, luarea masurilor asiguratorii precum si in alte cazuri prevazute de lege.

Cu alte cuvinte, in reglementarea in vigoare, incepand cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotararilor judecatoresti care sunt supuse unei singure cai de atac, respectiv a recursului.

Aceasta exprima vointa legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitarii apelului impotriva hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta in litigiile patrimoniale considerate de o importanta valorica mai redusa, in scopul asigurarii celeritatii de solutionare a acestora.

Totodata, intentia legiuitorului a fost aceea de a se indeparta de reglementarea anterioara, care viza exclusiv actiunile in realizare avand ca obiect obligatii de plata a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumita valoare, si de a extinde sfera de aplicare a dispozitiilor art. 282¹ alin. 1 din Codul de procedura civila prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile in bani, atat in materie civila, cat si in materie comerciala, indiferent daca acestea vizeaza actiuni in realizarea dreptului, actiuni in constatarea existentei sau inexistentei dreptului, actiuni in constituire sau de transformare, actiuni personale, reale sau mixte etc., singura conditie impusa fiind doar aceea ca obiectul litigiului sa aiba o valoare de pana la 100.000 lei inclusiv.

Atat actiunea civila, cat si actiunea comerciala pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat si asigurat concursul unui organ jurisdictional in vederea recunoasterii sau realizarii unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau incalcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situatii juridice noi, fie prin plata unei despagubiri sau si prin plata unei asemenea despagubiri.

Cu toate ca in unele reglementari legale notiunile de "actiune civila (comerciala)" si "cerere de chemare in judecata" sunt intrebuintate cu aceeasi semnificatie, fiind considerate identice, in realitate cele doua concepte sunt diferite.

Actiunea este o prerogativa legala, obiectiva, impersonala si permanenta, alcatuita dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe cand cererea de chemare in judecata, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, intr-o situatie juridica determinata, aceasta prerogativa este transformata in act procesual concret. Actiunea este o cale de drept, cererea de chemare in judecata este actul procesual prin care o persoana deschide aceasta cale, sesizand instanta si obligand-o astfel sa hotarasca.

Cererea este actul de investire a instantei, nu actiunea insasi, asupra careia judecatorii sunt chemati sa decida.
Actiunea are ca obiect, de regula, protectia unui drept sau a unui interes pentru realizarea caruia calea justitiei este obligatorie. Obiectul actiunii se concretizeaza si nuanteaza prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare in judecata constituindu-l pretentia concreta a reclamantului.

Potrivit cu natura si obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse actiuni personale (atunci cand se valorifica un drept personal, de creanta), actiuni reale (cand dreptul a carui protectie se urmareste este unul real) si actiuni mixte (cand se valorifica deopotriva un drept personal si unul real), actiuni extrapatrimoniale si actiuni patrimoniale, actiuni mobiliare si actiuni imobiliare, actiuni petitorii si actiuni posesorii.

Actiunile patrimoniale sunt cele care au un continut economic, pe cand actiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent daca este persoana fizica sau juridica, drepturi fara continut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
#PAGEBREAK#
Natura actiunilor corespunzatoare acestor din urma drepturi, precum si caracterele juridice ale acestor actiuni sunt atribuite de natura si specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevarat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Actiunile mixte sunt o varietate a actiunilor cumulative, semnificand o juxtapunere a actiunii personale si a actiunii reale imobiliare, intre care exista o suficienta legatura pentru a putea fi exercitate impreuna. In general exista doua categorii de asemenea actiuni: actiunile in executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dand nastere totodata unei obligatii personale, si actiunile in rezolutiune/reziliere, in revocare, in resciziune, in reductiune si cele in anularea/constatarea nulitatii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.

Intrucat dreptul subiectiv material constituie fundamentul actiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune si toate consecintele ce decurg de aici: calificarea actiunii, determinarea competentei, alcatuirea completului, determinarea caii de atac.
Ca atare, se poate afirma ca dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat in justitie "transfera" caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului insusi si, astfel, procesul va putea fi evaluabil in bani, ori de cate ori in structura raportului juridic de drept substantial, dedus judecatii, intra un drept patrimonial, real sau de creanta.

In consecinta, ori de cate ori pe calea actiunii in justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara.

In aceste conditii trebuie considerate actiuni patrimoniale, in care valoarea obiectului cererii determina competenta materiala sau caile de atac, intre altele, actiunea prin care reclamantul solicita obligarea paratului sa-i intocmeasca act de vanzare-cumparare, cererea de raport, actiunea in reductiune testamentara, actiunile in constatarea existentei sau inexistentei unui drept, in masura in care se refera la bunuri evaluabile in bani, actiunile in constatarea simulatiei unui contract de vanzare-cumparare a unui bun imobil sau mobil, actiunile in regres si in revocare.

In cazul actiunii in nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are continut patrimonial atunci cand el poate fi exprimat ca atare, avand in vedere natura contractului a carui desfiintare se urmareste.

Atunci cand este vorba despre desfiintarea unui contract de vanzare-cumparare, de locatiune, donatie etc., contracte ce au dat nastere unor drepturi patrimoniale, este evident ca si lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinte patrimoniale si, ca atare, actiunea prin care se valorica un asemenea drept este patrimoniala.

A sustine ca actiunea in desfiintarea unui act juridic producator de consecinte patrimoniale nu are caracter evaluabil in bani inseamna a ignora natura insasi a dreptului pe care se fundamenteaza actiunea, drept care este personal si cu continut economic.

Un drept are caracter personal, fara continut economic si, prin urmare, neevaluabil in bani, atunci cand este strans legat de persoana, servind la individualizarea acesteia in cadrul societatii sau al familiei: dreptul la viata, la sanatate si integritate fizica si morala, la libertate, la onoare, cinste, reputatie, dreptul la nume si la domiciliu etc.

Or, dreptul a carui valorificare se urmareste prin actiunea in desfiintarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale mentionate anterior.

A sustine ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile in bani inseamna a sustine o contradictie juridica, a spune de fapt ca exista drepturi patrimoniale neevaluabile in bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeste de drepturile personale nepatrimoniale.

Caracterul patrimonial al actiunii subzista indiferent de formularea unor pretentii accesorii privitoare la repunerea partilor in situatia anterioara [consecinte sunt sub aspectul timbrarii, intrucat, potrivit art. 3 lit. a¹) din Legea nr. 146/1997, o asemenea cerere se timbreaza in mod separat conform art. 2 alin. 1 din aceeasi lege].

Argumentul potrivit caruia numai atunci cand se cere si restituirea prestatiilor avem de-a face cu o actiune patrimoniala este gresit, intrucat dreptul de valorificat ramane acelasi, consecinte fiind doar sub aspectul executarii hotararii.

Faptul ca o hotarare judecatoreasca nu constituie in acelasi timp si titlu executoriu nu are influenta asupra naturii dreptului pe care l-a transat. O actiune in constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsita de caracter patrimonial doar pentru faptul ca hotararea ce se va pronunta nu este si executorie.

Cererea de chemare in judecata prin care se solicita pronuntarea anularii unui act juridic sau constatarea nulitatii absolute a aceluiasi act, fara a se cere si restituirea prestatiilor efectuate de parti, este o cerere patrimoniala atunci cand tinde la desfiintarea unui act juridic ale carui efecte (drepturi si obligatii) au avut caracter patrimonial.

Pentru aceleasi argumente constituie o cerere patrimoniala si actiunea prin care se urmareste lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de catre una dintre parti a obligatiilor asumate - rezolutiunea/rezilierea -, cu mentiunea ca cererea promovata de catre vanzator este calificata de art. 1368 din Codul civil drept actiune reala, cu toate consecintele ce rezulta de aici, inclusiv competenta teritoriala exclusiva (exceptionala) a instantei de judecata.

Atat in dreptul substantial, cat si in cel procedural comercial se aplica legea comerciala, iar in lipsa unei reglementari speciale comerciale se aplica Codul civil, respectiv Codul de procedura civila (art. 1 din Codul comercial si art. 721 din Codul de procedura civila).

Dispozitiile privind solutionarea litigiilor in materie comerciala sunt cuprinse in art. 720¹-720¹⁰ din Codul de procedura civila si ele privesc numai solutionarea litigiilor, respectiv judecata, competenta materiala de prima instanta fiind determinata de criterii comune cu cele pentru determinarea competentei materiale in procesele civile.
#PAGEBREAK#
Cauzele de validitate ale conventiilor civile si comerciale si sanctiunea nerespectarii lor, ca si sanctiunile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor civile si comerciale au, de asemenea, o reglementare comuna. Codul comercial nu are o reglementare separata a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decat cea prevazuta de Codul civil, iar sanctiunile pentru nerespectarea lor sunt comune celor doua materii, civila si comerciala.

Nu exista o reglementare diferita nici a sanctiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a conventiilor, alta decat cea prevazuta in Codul civil.

Legile comerciale recente nu contin nici ele o alta reglementare a respectivelor institutii, iar in ceea ce priveste mijlocul procedural pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept, si el este comun materiei civile si comerciale, si anume dispozitiile art. 111 din Codul de procedura civila.

Totodata, hotararile judecatoresti pronuntate in materie comerciala sunt supuse acelorasi cai de atac ca si hotararile pronuntate in cauzele civile.

In aceste conditii, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs in interesul legii sunt comune materiei civile si comerciale.

Faptul ca exista actiuni si cereri specifice materiei comerciale nu poate sa conduca la o alta concluzie, intrucat si aceste actiuni sunt evaluabile sau neevaluabile in bani.

Pe de alta parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscala, circumscrisa dreptului financiar, si nu dreptului procesual civil.

De aceea nu se poate face apel la dispozitiile Legii nr. 146/1997 pentru a gasi criterii de clasificare a actiunilor cu consecinte asupra competentei materiale a instantelor judecatoresti si a cailor de atac ce se pot exercita impotriva hotararilor judecatoresti pronuntate de aceste instante.

Actul normativ mentionat contine o reglementare speciala, limitata la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale carei consecinte procedurale nu se pot produce decat in legatura cu conditia de forma a timbrarii.

Obligatia de plata a taxelor judiciare de timbru este o obligatie fiscala si este prevazuta de legea speciala numai in sarcina celor care apeleaza la justitie.

Intre beneficiarul serviciului public al justitiei si instanta de judecata se stabileste un raport de drept financiar, caracterizat prin relatia de subordonare a partilor.

Platitorul taxei judiciare de timbru se afla intr-un raport de autoritate cu instanta de judecata, separat si distinct de raportul juridic pe care il are cu partea cu care se judeca si care este, de regula, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutand numai in masura in care obligatia de plata a taxei judiciare de timbru a fost executata.

In mod impropriu, printre actiunile si cererile neevaluabile in bani ce se taxeaza cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede si actiuni si cereri carora nu li se poate nega insa, sub nicio forma, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reductiune a liberalitatilor, actiunile de partaj.

Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face in actiuni neevaluabile si evaluabile in bani are la baza ratiuni fiscale si nu are nimic comun cu natura patrimoniala sau nepatrimoniala a dreptului dedus judecatii si deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil in bani al proceselor si cererilor in materie civila si comerciala la care se refera art. 2 din Codul de procedura civila pentru delimitarea competentei materiale de prima instanta.

Asadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmeaza sa fie avute in vedere dispozitiile si categoriile de actiuni folosite de legea speciala, in timp ce pentru determinarea competentei materiale dupa valoare si, implicit, a cailor de atac ce se pot exercita impotriva hotararilor judecatoresti pronuntate in cauzele civile si comerciale se va avea in vedere natura dreptului care fundamenteaza actiunea, particularizand-o si transferandu-i din caracterele sale.

In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata, si ale art. 329 alin. 2 si 3 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca dispozitiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282¹ alin. 1 din Codul de procedura civila se interpreteaza in sensul ca, in vederea determinarii competentei materiale de solutionare in prima instanta si in caile de atac, sunt evaluabile in bani litigiile civile si comerciale avand ca obiect constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent daca este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situatiei anterioare."