Hotararea CEDO in Cauza Larco si altii impotriva Romaniei

(Cererea nr. 30.200/03)


In Cauza Larco si altii impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupanèiè,
presedinte, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnul David Thór Björgvinsson, doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 30.200/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ioan Larco (reclamantul) si 3 persoane juridice de drept roman, Societatea Comerciala Larco — Centrul International de Informare si Implementare a Inventiilor — S.R.L. (societatea Larco), Fundatia Știintifica Internationala D.I. Mangeron (fundatia D.I. Mangeron) si Fundatia Știintifica Larco — Centrul International de Informare si Implementare a Inventiilor Iasi (fundatia Larco), denumite in continuare reclamantele, au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna Beatrice Ramascanu, ulterior de coagentul sau, doamna Ruxandra Pasoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 15 iunie 2006, Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul, domnul Ioan Larco, este un cetatean roman, nascut in anul 1940, si locuieste in Iasi. Reclamantele, societatea Larco, fundatia D.I. Mangeron si fundatia Larco, sunt persoane juridice de drept roman, infiintate in anul 1993 (fundatia D.I. Mangeron) si, respectiv, in anul 1994, cu sediul social la domiciliul reclamantului, care este reprezentantul lor legal.

A. Geneza cauzei
5. In anul 1994, societatea Larco a obtinut un credit imobiliar, a carui rambursare a fost garantata cu apartamentul in care se afla sediul sau social si domiciliul reclamantului. Din cauza nerambursarii creditului, acest apartament a fost scos la licitatie si cumparat de o terta societate comerciala (denumita in continuare adjudecatara).

B. Procedura in evacuare a reclamantului din apartamentul in litigiu si contestatia impotriva executarii silite
6. Prin Sentinta din data de 18 ianuarie 1999, Judecatoria Iasi a admis actiunea adjudecatarei impotriva reclamantului si a dispus evacuarea acestuia din apartament. Prin Decizia din data de 4 octombrie 1999, Tribunalul Iasi a respins apelul reclamantului. Acesta a formulat recurs impotriva respectivei decizii, dar nu a oferit Curtii alte informatii referitoare la solutionarea recursului.
7. La data de 14 octombrie 1999, la cererea adjudecatarei, un executor judecatoresc a comunicat reclamantului o somatie de a parasi apartamentul.
8. La data de 22 octombrie 1999, reclamantul a sesizat Judecatoria Iasi cu o contestatie la executare si a solicitat suspendarea executarii silite pana la solutionarea contestatiei.
9. La data de 1 noiembrie 1999, instanta a respins cererea de suspendare a executarii silite.
10. In aceeasi zi, reclamantul a fost evacuat. Executorul a aplicat sigilii pe bunurile gasite in apartament, dintre care o parte le apartineau reclamantelor, si l-a informat pe reclamant ca trebuia sa le recupereze in cel mult 3 zile. Prin proceseleverbale din 13 si 21 decembrie 1999, executorul a constatat ca reclamantul nu si-a recuperat bunurile si a procedat la inventarierea acestora.
11. La data de 22 decembrie 1999, in cadrul dosarului referitor la contestatia la executare, reclamantul a solicitat inca o data suspendarea executarii silite. In aceeasi zi, instanta a admis aceasta cerere.
12. Conform afirmatiilor reclamantului, la datele de 28 decembrie 1999 si 4 ianuarie 2000, adjudecatara a asigurat transportul bunurilor din apartament si le-a depozitat in subsolul unui imobil, in conditii improprii. La data de 5 ianuarie 2000, reclamantul a informat politia despre acest lucru.
13. Prin Decizia definitiva din data de 30 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iasi a respins contestatia la executare.

C. Actiunile in despagubiri formulate impotriva adjudecatarei
14. La data de 29 martie 2002, reclamantii au sesizat Tribunalul Iasi cu mai multe actiuni prin care se solicita obligarea adjudecatarei la plata de despagubiri pentru prejudiciile materiale si morale suferite prin continuarea executarii silite dupa suspendarea executarii si din cauza degradarii bunurilor lor.
15. Actiunea reclamantului era motivata dupa cum urmeaza:
„In urma unei executari silite ilegale a apartamentului (...), parata a procedat la ridicarea titlurilor de proprietate, a diplomelor de studii, a fotografiilor de familie unice, pe care le-a ingramadit in mai mult de o suta nouazeci de saci de plastic, haine, incaltaminte, lucrari de specialitate si carti fiind puse laolalta cu vesela, faina, orezul, zaharul etc.
Desi legea interzice mutarea bunurilor fara acordul executorului judecatoresc, acestea au fost depozitate (...) in subsolul fostei cantine (...), in conditii improprii. Mirosul de canalizare, mucegaiul, sobolanii, soarecii, insectele, umiditatea si chiar inundatiile care au avut loc acolo au distrus bunurile partial sau integral.”
16. In actiunile lor, reclamantele au adaugat ca nu primisera nicio somatie de a-si pune la adapost bunurile, ci ca au fost puse in fata faptului implinit, in masura in care bunurile lor au fost ridicate si depozitate, fara stirea lor, in conditii improprii. Acestea au mai sustinut si imposibilitatea de a-si desfasura activitatea din cauza executarii silite ilegale.
17. Valoarea despagubirilor solicitate de reclamant se ridica la 593.033 euro (EUR), din care 231.033 EUR cu titlu de daune materiale, iar 362.000 EUR cu titlu de daune morale. Reclamantele solicitau despagubiri in valoare totala de 8.265.380 EUR, din care 6.964.981 EUR cu titlu de daune materiale, iar 1.300.399 EUR cu titlu de daune morale.
18. Fiecare reclamant si-a prezentat pretentiile in mod detaliat.
19. Tribunalul le-a pus in vedere reclamantilor faptul ca, in conformitate cu art. 2 din Legea nr. 146/1997, aveau obligatia de a achita taxe judiciare de timbru in valoare de 164.139.000 lei vechi romanesti (ROL), respectiv 5.722,31 EUR, la cursul de schimb din 29 martie 2002 stabilit de Banca Nationala a Romaniei, pentru reclamant, si de 2.446.635.750 ROL, respectiv 85.296,18 EUR, la cursul de schimb de la data respectiva, pentru reclamante.
20. Aratand ca reclamantele nu desfasurau activitate si ca valoarea venitului lunar al reclamantului era de 3.221.000 ROL, si anume 112,29 EUR la cursul de schimb de la data respectiva, reclamantii au solicitat scutirea de la obligatia de plata a taxelor judiciare de timbru. Tribunalul a trimis cererile la Directia Generala a Finantelor Publice Iasi (D.G.F.P.), organism subordonat Ministerului Finantelor.
21. La data de 9 mai 2002, D.G.F.P. a transmis tribunalului o adresa, ale carei concluzii sunt urmatoarele:
„(...) Ministerul Finantelor poate sa acorde scutiri, reduceri, esalonari sau sa amane achitarea taxelor judiciare de timbru, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului finantelor. Pana la publicarea acestor norme in Monitorul Oficial, nu exista un cadru legislativ pentru a raspunde cererilor de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru.”
22. Tribunalul a luat act de refuzul autoritatii fiscale de a admite cererile reclamantilor si a retinut ca motivele acestui refuz nu sunt relevante in cauza. Prin urmare, prin sentintele nr. 784, 785, 786 si 787 din 10 iunie 2002, instanta a anulat actiunea reclamantului, pe cele ale fundatiilor Larco si D.I. Mangeron si, respectiv, pe cea a societatii Larco pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Reclamantii au formulat recursuri, invocand ca D.G.F.P. nu s-a pronuntat asupra cererilor lor.
23. Prin deciziile nr. 263, 264, 265 si 266 din 24 martie 2003, Curtea de Apel Iasi a respins recursul fundatiei Larco, pe cel al reclamantului, pe cel al societatii Larco, respectiv pe cel al fundatiei D.I. Mangeron ca neintemeiate, confirmand sentintele pronuntate de tribunal.

II. Dreptul intern pertinent
24. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede, printre altele:
Articolul 1
„Actiunile si cererile introduse la instantele judecatoresti (...) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevazute in prezenta lege, si se taxeaza in mod diferentiat, dupa cum obiectul acestora este sau nu evaluabil in bani (...).”
Articolul 2
„Actiunile si cererile evaluabile in bani, introduse la instantele judecatoresti, se taxeaza astfel:
(...) peste 500.000.000 ROL, 13.215.000 ROL + 1% pentru ce depaseste 500.000.000 ROL.”
Articolul 21
(in varianta sa anterioara Legii nr. 195/2004)
„Ministerul Finantelor poate acorda scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului finantelor.”
25. Dupa modificarea adusa prin Legea nr. 195/2004, acest articol prevede urmatoarele:
„Instanta judecatoreasca poate acorda scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru in conditiile art. 74—81 din Codul de procedura civila.”
26. Ordinul ministrului de stat, ministrul justitiei, nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile ulterioare, prevede la art. 29 ca modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate face obiectul unei contestatii adresate Directiei generale a finantelor publice.
27. Conform art. 1 alin. 2 si 12 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/2001, deciziile directiilor generale ale finantelor publice date in contestatiile impotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot, la randul lor, sa fie contestate in fata instantei.
28. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/2001 a fost abrogata prin Codul de procedura fiscala, intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 2004.

IN DREPT
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie
29. Reclamantii se plang de faptul ca anularea actiunilor lor, ca urmare a refuzului autoritatii fiscale de a ii scuti de plata taxelor judiciare de timbru, i-a lipsit de dreptul de acces la o instanta, astfel cum este acesta garantat de art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”
30. Ei denunta din perspectiva aceluiasi articol si insuficienta legislatiei privind taxele de timbru.
31. Intemeindu-se pe aceeasi prevedere, reclamantii sustin o incalcare a dreptului la un proces echitabil. Ei arata ca, prin anularea actiunilor lor, instantele au comis grave erori in interpretarea si aplicarea legislatiei privind taxa judiciara de timbru.

A. Asupra admisibilitatii
32. Guvernul invoca o exceptie bazata pe lipsa calitatii de victima a societatii Larco si a fundatiei D.I. Mangeron.
33. Guvernul observa ca, in temeiul art. 34 din Conventie, Curtea poate fi sesizata cu cereri introduse de orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari care se pretinde victima unei incalcari de catre una dintre Inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in Conventie. Guvernul adauga ca, in temeiul art. 35 din Conventie, Curtea nu poate fi sesizata decat dupa epuizarea cailor de recurs interne. Or, in speta, actiunea solutionata prin Decizia nr. 264 din 24 martie 2003 a fost introdusa numai de catre reclamantul Ioan Larco, iar actiunea solutionata prin Decizia nr. 263 din 24 martie 2003 a fost introdusa numai de fundatia Larco.
34. Rezulta, conform afirmatiilor Guvernului, ca celelalte doua reclamante nu au sesizat instantele nationale cu astfel de actiuni si, prin urmare, nu pot pretinde ca au calitatea de victima a unei incalcari a dreptului de acces la o instanta.
35. Guvernul citeaza in acest sens Cauza Asociatia si Liga pentru protectia cumparatorilor de automobile Ana Abid si alti 646 impotriva Romaniei, (dec.), nr. 34.746/97, 10 iulie 2001, si invita Curtea sa respinga, in temeiul art. 35 § 3 din Conventie, cererea introdusa de aceste doua reclamante, pentru incompatibilitate ratione personae cu prevederile Conventiei.
36. Reclamantii nu au prezentat observatii asupra acestei chestiuni.
37. Curtea observa ca actiunile solutionate prin deciziile nr. 265 si 266 din 24 martie 2003 ale Curtii de Apel Iasi au fost introduse de societatea Larco si, respectiv, de fundatia D.I. Mangeron.
38. Prin urmare, ea apreciaza ca trebuie sa respinga exceptia de incompatibilitate ratione personae invocata de Guvern.

B. Asupra fondului
39. Guvernul observa ca dreptul de acces la o instanta nu este absolut, ci se preteaza la limitari, deoarece, prin insasi natura sa, el impune o reglementare din partea statului. Acesta observa ca, potrivit jurisprudentei Curtii, o astfel de limitare poate fi si de natura financiara, cu conditia ca ea sa urmareasca un scop legitim si sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (Kreuz impotriva Poloniei, nr. 28.249/95, §§ 52—55, CEDO 2001-VI).
40. Guvernul subliniaza si ca Romania nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care le solicita reclamantilor sa plateasca taxe de timbru in cauzele civile si comerciale. Guvernul observa ca in Polonia, o lege din anul 1967, modificata in 1996, prevede taxe judiciare de timbru ce variaza intre 5% si 8% din valoarea cererii evaluabile in bani. In Lituania, conform Codului de procedura civila, reclamantii trebuie sa plateasca taxe judiciare de timbru in cota de 5% (prorata), in timp ce in Ungaria o lege din 1990 prevede o cota de 6% din valoarea solicitata. In Danemarca, reclamantul a carui cerere depaseste 6.000 de coroane daneze trebuie sa plateasca taxe judiciare de timbru in procent de 2% din valoarea ce depaseste aceasta suma. In cazul in care cauza este deferita instantei in vederea analizarii sale, trebuie achitate taxe suplimentare, reprezentand 1/5 din taxele deja platite. In Austria, taxa de timbru se ridica la 400 EUR, la care se adauga 1% din suma ce depaseste 726 EUR. Guvernul mai observa ca in Romania, dupa exemplul Norvegiei, Belgiei, Poloniei, Italiei, Lituaniei, Danemarcei sau Austriei, taxele de timbru sunt achitate anticipat. Ele reprezinta contributii la bugetul de stat in Norvegia, Polonia, Danemarca si Finlanda, contributii la bugetul Ministerului Justitiei in Italia si sunt destinate sa acopere cheltuielile de procedura in Lituania.
41. Guvernul considera ca aceasta practica este conforma art. 6 § 1 din Conventie, avandu-se in vedere ca, potrivit jurisprudentei Curtii, obligatia de a plati in fata instantelor civile taxe aferente cererilor cu care acestea sunt sesizate nu poate fi considerata drept o limitare a dreptului de acces la o instanta incompatibila in sine cu art. 6 § 1 din Conventie (Kreuz mentionata mai sus, §§ 59 si 60). Taxele de procedura urmaresc un scop legitim prin faptul ca au fost impuse in interesul unei bune administrari a justitiei (Tolstoy-Miloslavsky impotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 80—81, § 61).
42. In plus, Guvernul considera ca obligatia insasi de a plati taxe judiciare de timbru prorata nu este contrara Conventiei. Guvernul citeaza Cauza Philis impotriva Greciei (nr. 18.989/91, Decizia din 12 octombrie 1994), in care Comisia a statuat ca taxele judiciare de timbru, reprezentand 0,9% din valoarea solicitata, erau proportionale cu sumele solicitate de catre reclamant si ca, prin urmare, acestuia nu i s-a refuzat in mod arbitrar accesul la instanta.
43. Guvernul observa ca, in speta, taxele judiciare de timbru erau calculate in temeiul art. 2 din Legea nr. 146/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, conform caruia, daca valoarea solicitata depaseste 500.000.000 ROL, aceste taxe se ridica la 13.215.000 ROL plus 1% din ce depaseste 500.000.000 ROL. In opinia Guvernului, diferenta dintre cele doua procente (0,9% considerat conform art. 6 § 1 din Conventie si 1% aplicat in Romania) nu este decisiva, avand in vedere in special suma enorma solicitata de reclamanti.
44. In ceea ce priveste posibilitatea ca reclamantii sa fie scutiti de plata taxelor judiciare de timbru in temeiul art. 21 din legea mentionata mai sus, Guvernul afirma ca, in conformitate cu informatiile furnizate de Ministerul Finantelor, in perioada 1995—2002 au fost formulate 2.638 de cereri in acest sens, dintre care 1.450 au fost admise. Sprijinindu-se pe aceleasi informatii, Guvernul afirma si ca, in perioada mentionata mai sus, au fost formulate 211 cereri referitoare la reducerea taxelor de timbru aferente cauzelor civile, dintre care 133 au fost admise partial sau integral.
45. Mai mult, Guvernul considera ca aceasta cauza este diferita de Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei (nr. 63.945/00, Hotararea din 24 mai 2006), avand in vedere ca, in speta, Ministerul Finantelor nu era parte in procedura, spre deosebire de cauza mentionata mai sus.
46. Dimpotriva, Guvernul considera ca aceasta cauza este similara Cauzei V. M. impotriva Bulgariei (nr. 45.723/99, Hotararea din 8 iunie 2006), in care Curtea a constatat lipsa incalcarii dreptului de acces la instanta. Guvernul observa ca, in speta, ca si in cauza mentionata mai sus, reclamantii au solicitat scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, cereri care au fost respinse. Guvernul observa ca, in cauza mentionata mai sus, taxele judiciare de timbru se ridicau la 4% din valoarea solicitata, in timp ce in Romania aceste taxe reprezentau 1% din valoarea in cauza. De asemenea, el constata ca salariul reclamantului Ioan Larco este egal cu salariul mediu din Bulgaria, adica 100 dolari americani (V.M. mentionata mai sus, § 52).
47. Guvernul mai subliniaza ca un element esential care a determinat Curtea sa constate lipsa incalcarii dreptului de acces la o instanta este faptul ca dreptul bulgar prevedea posibilitatea de a solicita scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, or legislatia romaneasca ofera si ea aceasta posibilitate, in temeiul art. 21 din Legea nr. 146/1997. In cele doua cauze, reclamantii au facut uz de aceasta posibilitate si cererile lor au fost respinse dupa ce au fost analizate de instante, care si-au motivat succint hotararile (V.M. mentionata mai sus, § 56).
48. Guvernul subliniaza ca in cauza a fost asigurat un just echilibru intre interesul statului de a incasa taxele judiciare de timbru, pe de o parte, si interesul reclamantului de a-si sustine cererile in fata instantelor, pe de alta parte.
49. De aceea, Guvernul considera ca art. 6 § 1 din Conventie a fost pe deplin respectat de catre autoritatile romane.
50. Reclamantii nu au prezentat observatii asupra acestei chestiuni.

#PAGEBREAK#

51. Curtea observa ca cererea cuprinde doua laturi: prima se refera la lipsa de acces la o instanta, iar a doua vizeaza echitatea procedurilor. Insa, avand in vedere faptul ca instantele nu au analizat fondul actiunilor, ci doar le-au anulat, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa analizeze separat cererea reclamantilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurilor (vezi Weissman si altii mentionata mai sus, § 32).
52. Curtea reaminteste ca art. 6 § 1 din Conventie ii garanteaza fiecarei persoane dreptul de a sesiza o instanta cu orice contestatie referitoare la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil. Astfel, acest articol consfinteste un „drept la o instanta”, in cadrul caruia dreptul de acces, si anume dreptul de a sesiza instanta in materie civila, nu constituie decat un singur aspect.
53. Cu toate acestea, la fel ca si Guvernul, Curtea admite ca, potrivit jurisprudentei sale constante, „dreptul la o instanta” nu este absolut. El se preteaza unor limitari deoarece, prin insasi natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate sa aleaga mijloacele pe care sa le utilizeze in acest scop. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca ea nu a exclus niciodata ipoteza ca interesele unei bune administrari a justitiei pot sa justifice impunerea unei restrictii de natura financiara in accesul unei persoane la o instanta (Tolstoy-Miloslavsky mentionata mai sus, p. 80—81, §§ 61 si urmatoarele, si Kreuz mentionata mai sus, § 59).
54. In ciuda marjei de apreciere de care dispune statul in materie, Curtea subliniaza ca o limitare a accesului la o instanta nu este conforma art. 6 § 1 decat daca are un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (Kreuz mentionata mai sus, § 55).
55. In speta, actiunile in despagubiri introduse de reclamanti impotriva unei terte societati comerciale au fost anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru (vezi paragrafele 22 si 23 de mai sus).
56. In ceea ce priveste in special obligatia de a plati in fata instantelor civile o taxa judiciara corespunzatoare cererilor formulate, aceasta nu poate fi considerata ca o limitare a dreptului de acces la o instanta care ar fi, in sine, incompatibila cu art. 6 § 1 din Conventie.
57. Cu toate acestea, Curtea reitereaza faptul ca valoarea taxelor, apreciata in lumina circumstantelor unei cauze concrete, inclusiv solvabilitatea reclamantului si faza de procedura in care limitarea respectiva este impusa, sunt factori care trebuie luati in considerare pentru a stabili daca partea interesata a beneficiat de dreptul sau de acces la instanta sau daca, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanta a fost limitat intr-o asemenea masura incat dreptul este incalcat chiar in esenta sa (Tolstoy- Miloslavsky mentionata mai sus, p. 80—81, §§ 63 si urmatoarele, si Kreuz mentionata mai sus, § 60).
58. Curtea observa ca, in dreptul roman, valoarea taxei judiciare de timbru este calculata sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proportionala cu suma solicitata de reclamant. In ceea ce priveste scopul legitim urmarit, Curtea poate admite ca un astfel de sistem urmareste sa limiteze cererile de chemare in judecata abuzive si sa stranga fonduri pentru bugetul justitiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proportionat al limitarii dreptului de acces la o instanta in cauza de fata, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, Iorga impotriva Romaniei, nr. 4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007).
59. Curtea nu poate specula cu privire la solutia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanti si nici cu privire la valoarea despagubirilor solicitate. Cu toate acestea, ea observa ca valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamantilor era considerabila in speta, adica mai mult de 5.700 EUR pentru reclamant si mai mult de 85.000 EUR in total pentru reclamante, in timp ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfasurau activitate (vezi paragraful 20 de mai sus).
60. Este adevarat ca sistemul national prevedea pentru persoanele ce nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obtine o scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Totusi, Curtea constata ca, la data evenimentelor, Ministerul Finantelor era cel care putea acorda o astfel de scutire (vezi, mutatis mutandis, Iorga mentionata mai sus, § 47).
61. Curtea nu contesta ca, in cauza de fata, spre deosebire de cauzele Weissman si altii si Iorga mentionate mai sus, Ministerul Finantelor nu era parte in procedura si ca reclamantii, ca si in cauza Iorga mentionata anterior, au facut uz de posibilitatea de a ii solicita ministerului scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru.
62. Cu toate acestea, Curtea observa ca ministerul le-a respins cererile si ca instantele nationale, anulandu-le actiunile pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu au analizat decizia de refuz, limitandu-se la a lua act ca motivele acestui refuz nu prezentau relevanta in cauza (vezi paragrafele 22 si 23 de mai sus).
63. Pe de alta parte, Curtea observa ca, la data de 9 mai 2002, acest minister, prin intermediul Directiei generale a finantelor publice, a respins cererile reclamantilor din cauza lipsei „cadrului legislativ pentru a raspunde la cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru” (vezi paragraful 21 de mai sus). O astfel de declaratie nu corespunde cu afirmatiile Guvernului referitoare la numarul cererilor de scutire admise de Ministerul Finantelor in perioada 1995—2002 (vezi paragraful 44 de mai sus).
64. In orice caz, Curtea arata ca din prevederile dreptului intern nu reiese ca refuzul ministerului de a le acorda reclamantilor o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, asa cum s-a intamplat in speta, ar fi putut face, la data evenimentelor, obiectul unei contestatii in fata unei instante.
Posibilitatea de a contesta in fata instantei deciziile directiilor generale ale finantelor publice nu se referea decat la modalitatile de stabilire a taxelor de timbru (vezi paragrafele 26 si 27 de mai sus). Or, reclamantii sustin, in speta, imposibilitatea de a obtine o scutire de la plata acestor taxe.
65. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului conform caruia cauza de fata este similara cu cauza V.M. mentionata mai sus. In opinia Curtii, ceea ce distinge in mod esential cele doua cauze este faptul ca, in cauza V.M. mentionata mai sus, cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru au fost introduse la instante, care le-au analizat, tinand cont de situatia personala a reclamantului, acesta avand si posibilitatea unui recurs in fata instantei superioare (vezi V.M. mentionata mai sus, §§ 49, 54 si 56). In plus, in aceasta cauza, din motivele aratate mai sus, Curtea a recunoscut ca autoritatile nationale erau, in principiu, mai bine plasate decat judecatorul international pentru a aprecia elementele de proba prezentate in fata lor si, in cazul mentionat, pentru a evalua capacitatea reclamantului de a achita taxa judiciara de timbru datorata (vezi V.M. mentionata mai sus, § 55).
66. Curtea constata ca, in dreptul roman, Legea nr. 146/1997 a fost modificata prin Legea nr. 195/2004, care prevede ca acordarea de scutiri, reduceri sau esalonari pentru plata taxei de timbru tine, de acum inainte, de competenta instantelor. Or, o asemenea posibilitate nu exista la data evenimentelor.
67. Avand in vedere aceste elemente si dupa o apreciere globala a faptelor, Curtea apreciaza ca, in speta, statul nu si-a respectat obligatia de a reglementa dreptul de acces la o instanta intr-un mod care sa corespunda cerintelor art. 6 § 1 din Conventie.
68. Prin urmare, Curtea constata ca a fost incalcat art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra celorlalte pretinse incalcari ale Conventiei si ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
69. Din perspectiva art. 8, 10 si 17 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, reclamantii se plang de o incalcare a dreptului la respectarea domiciliului si de atingerea adusa reputatiei lor, din cauza executarii unei hotarari ce fusese suspendata.
70. Curtea constata ca aceste capete de cerere sunt direct legate de cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Conventie si le declara admisibile. Ținand cont de concluziile sale referitoare la aceasta prevedere, expuse la paragrafele 67 si 68 de mai sus, si in masura in care nu poate specula cu privire la solutia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanti, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa analizeze separat temeinicia lor.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
71. Conform art. 41 din Conventie, „In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al Inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
72. Reclamantii solicita in total suma de 20.951.919 EUR cu titlu de daune materiale („despagubiri materiale” si „despagubiri contractuale”) si suma de 14.346.081 EUR cu titlu de daune morale.
73. Reclamantul mai precizeaza ca „este imperativ sa fie platiti urmatorii specialisti nationali si internationali: douazeci de inventatori, douazeci de cercetatori stiintifici si opt inventatori din Uniunea Europeana”.
74. Guvernul considera ca cererile formulate nu respecta cerintele art. 60 § 2 din Regulament, avand in vedere ca ele nu sunt detaliate si nu sunt insotite de niciun document justificativ relevant.
75. Guvernul considera ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul material pretins si incalcarea denuntata si ca, prin urmare, aceste cereri trebuie respinse.
76. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul observa ca reclamantii nu isi sustin prejudiciul pretins.
77. Guvernul subliniaza ca in cauza Weissman si altii mentionata mai sus, Curtea a statuat ca stabilirea unei incalcarii constituie o reparatie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral, dupa ce a constatat existenta a doua incalcari, si anume pe cele ale art. 6 § 1 din Conventie si pe cea a art. 1 din Protocolul nr. 1.
78. Prin urmare, Guvernul invita Curtea sa respinga cererile reclamantilor — in temeiul art. 41 din Conventie — ca neintemeiate si excesive.
79. Curtea observa ca, in speta, singurul fundament ce trebuie retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta in faptul ca reclamantii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a solicita despagubiri, incalcandu-se art. 6 din Conventie.
80. Pe baza elementelor de care dispune, ea considera ca reclamantii nu au demonstrat ca prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul anularii actiunilor din cauza neplatii taxei judiciare de timbru (vezi, mutatis mutandis, Kud³a impotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 164, CEDO 2000-XI, Dactylidi impotriva Greciei, nr. 52.903/99, § 57, 27 martie 2003, si Iorga, mentionata mai sus, § 64). In orice caz, Curtea nu poate specula cu privire la solutia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanti daca incalcarea dreptului de acces la instanta nu ar fi avut loc. In consecinta, nimic nu justifica acordarea unei despagubiri reclamantilor pentru acest motiv.
81. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Curtea accepta ca este posibil ca reclamantii sa fi suferit o frustrare din cauza anularii actiunilor lor. Statuand in echitate, ea le acorda impreuna suma de 2.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecata
82. Reclamantii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecata.
83. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care le-a solicitat. Prin urmare, in speta, Curtea nu le acorda reclamantilor nicio suma cu acest titlu.

C. Majorari de intarziere
84. Curtea considera potrivit ca valoarea majorarilor de intarziere sa fie stabilita in raport cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste ca nu se impune analiza temeiniciei capetelor de cerere intemeiate pe art. 8, 10 si 17 din Conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
4. hotaraste
a) ca statul parat sa le plateasca impreuna reclamantilor, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 2.000 EUR (doua mii euro) cu titlu de daune morale;
b) ca suma respectiva sa fie convertita in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii si ca la aceasta suma sa se adauge orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma va fi majorata cu o dobanda simpla egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene aplicabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 11 octombrie 2007, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupanèiè,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier