Omagiu adus lui Brancusi

Am gasit articolul acesta in cartea Writers and Artists a scriitorului Paul Bailey. Imediat l-am tradus si reprodus mai jos pentru a-l impartasi si voua. Am plecat de la o simpla rasfoiare a cartii. M-am oprit asupra numelui lui Brancusi, gasit alaturi de nume ca Picasso, Dali, Matisse, Duchamp, Cezanne, Degas, Hirst pentru a-i numara doar pe cei cu numele cel mai notoriu, penrtu ca apoi sa nu pot trece mai departe pana nu am citit fara oprire articolul de la primul, la ultimul rand. Mi-a placut omagiul adus de catre scriitorul Paul Bailey geniului nostru. Spun al nostru, pentru ca, asa cum isi incheia Bailey articolul, Brancusi a plecat din Romania fizic dar nu a parasit niciodata tara cu sufletul.

Pe aceasta idee marseaza Bailey, pe respectul pe care sculptorul si l-a castigat, nu doar prin aducerea unei culturi populare la nivel de arta mondiala, ci si prin faptul ca nu si-a negat niciodata originile si nu a luat in deradere mostenirea culturala a tarii sale, spre deosebire de alti artisti romani plecati in strainatate. Bailey face o scurta incursiune in viata lui Brancusi, face comparatii articulate cu alti artisti romani, prin cuvinte simple si sincere ii face pe cititorii din intreaga lume sa nu uite, sau sa inteleaga, de ce Brancusi a fost un geniu. 

Iata mai jos articolul semnat de Paul Bailey in Writes and Artists. 

Sa incepem cu numele sau. Daca il auzi pronuntat pentru prima data inafara tarii sale natale, Romania, mai mult ca sigur ca vei banui ca este de origine italiana: Bran-cu-si. Cel putin trei generatii de critici si curatori de arta au ignorat sau, pur si simplu, nu au stiut despre accentul circumflex deasupra lui "a" si de sedila de sub "s". 

Acest sculptor maret caruia noi insistam sa ii spunem Brancusi este cunoscut in tara de bastina ca Brâncuºi. In Paris, unde si-a petrecut cea mai mare parte din lunga sa viata, acum cativa zeci de ani, Constantin Brâncuºi a fost vaduvit de aceste accente unice. 

Fac aceasta remarca pedanta deoarece odata mi-a fost facuta si mie de catre un profesor de engleza din Bucuresti. S-a vazut cum a devenit iritata auzindu-ma cum pronunt Brancusi, si si-a exprimat uimirea cum majoritatea oamenilor educati nu au nicio problema cu numele frantuzesti, care sunt de multe ori accentuate, insa pe Brâncuºi nu il pot pronunta corect. Este o chestiune simpla de educatie, bineinteles, iar romanii sofisticati, cum este si aceasta prietena a mea, sunt intristati - ca sa nu folosesc cuvinte mai dure - de faptul ca noi, in Vest, avem putin habar despre mostenirea lor culturala. Italienizarea noastra a unui geniu national este un mic, dar graitor semn referitor la o mai mare ignoranta referitoare la radacinile subtilei si profundei sale arte spirituale. 

Spre deosebire de Eugen Ionescu si Emil Cioran, care scriau in franceza, Brâncuºi a fost mereu un parizian fara tragere de inima. Ionescu si Cioran aveau obiceiul sa reduca taranul roman la un salbatic, cu toate ca lui Cioran - ale carui ganduri superbe sunt pline de contradictii - ii placea sa spuna ca ar prefera oricand compania unui pastor din Carpati decat a unui scriitor sau intelectual. Sansele sale de a da peste un pastor din Carpati pe Champs Elysees erau mai mult decat minime, dupa cum bine stia, insa aceasta vorba de spirit este caracteristica pentru felul sau caustic. Ionescu si Cioran erau doi romani extrem de inzestrati care si-au intors spatele deliberat unei mosteniri culturale pe care o considerau primitiva.

Dupa cum dovedesc cele mai bune lucrari ale sale, Brâncuºi nu a facut o asemenea alegere drastica. Coloana sa a infinitului, in cele mai variate manifestari, nu datoreza nimic stilului renascentist, dar depinde in totalitate de arta anonima a generatii intregi de tarani. Poti sa vezi acest lucru in acele mormite de la tara care au scapat buldozerelor lui Nicolae Ceausescu, sinistrii si magnificii "stalpii mortii" care se ridica din pamant catre ceruri. Brâncuºi i-a vazut pe mestesugari cioplindu-i si sculptandu-i in Hobita copilariei sale, intelegand cu siguranta semnificatia magnifica pe care o au: sufletul mortului pornind spre ultima sa calatorie. 

Hobita, unde Brâncuºi s-a nascut in 1876, se afla in regiunea Valahiei numita Oltenia. Oltenii aveau obiceiul sa-si construiasca singuri casele de lemn, sa-si proiecteze si creeze mobila de care aveau nevoie. Geniul local legat de incrustarea elaborata a tocurilor de usa, a portilor si coloanelor - un talent hranit si imbunatatit de-a lungul secolelor - inca isi mai gasea expresia in satul lui Brâncuºi in anii sai de formare. Stra-strabunicul sau, Ion, a fost cel care a creat multe dintre bisericile de lemn din Hobita si din imprejmuirile ei, iar tatal sau a lucrat ca tamplar inainte sa intre in posesia unei mici bucati de pamant.

Stramosii lui Brâncuºi creau goblenuri si adevarate opere de arta de broderie cu care isi decorau casutele, insa covoarele oltenesti sunt cele care si azi atrag colectionari si negustori de arta. Mai mult ca sigur ca macar unul dintre aceste covoare atarna pe peretii casei sale parintesti. Modelele de pe covoare sunt, in cea mai mare parte, de pasari (de obicei pupaza), flori si animale dar si modele abstracte. Brâncuºi a fost obsedat de pasari de-a lungul carierei sale, atingand perfectiunea prin Pasare in spatiu intr-o statuie din bronz care pare ca se desprinde de pe piedestalul de pe care vrea sa-si ia zborul. 

Primii ani din viata lui Brâncuºi seamana cu un roman de literatura romantica. Par sa fie inventati de catre Panait Istrati, a carui scrieri despre dragostea si peripetiile taranilor romani erau foarte populare in Franta anilor '20 - '30. Istrati a invatat singur franceza si apoi a invatat cum sa scrie in franceza, cu toate ca nu este nimic galic in stilul sau. Cele mai bune pasaje din cartile sale sunt cele total nealterate, perfect naturale.

El credea, la fel ca si Brâncuºi, in bine si inocenta, si si-au pastrat aceste credinte, pentru un timp, in cel mai cinic oras din Europa. Istrati ar fi putut sa scrie despre calatoria lui Brâncuºi de doi ani, cea mai mare parte facuta pe jos, din Romania pana in capitala franceza, unde isi castiga existenta spaland vase intr-un restautant. Ar fi putut scrie cu o intelegere delicata si o apreciere pentru baiatul care a dat peste sculptura printr-o intamplare fermecata: 

"Aveam 11 ani, povestea Brâncuºi, si lucram intr-un magazin de curatat si vopsit. Pusesem totul in ordine si aranjasem totul atat de bine in magazin incat proprietarul mi-a spus: Stiu ceva ce n-o sa fii in stare sa faci - sa creezi o vioara!  Atunci am inceput sa lucrez si am creat o vioara. Am descoperit secretul lui Stradivarius. Am scobit lemnul. L-am fiert. Vioara scotea un sunet minunat. Dupa ce am creat vioara, seful meu mi-a zis: Ar trebui sa fii sculptor". 

Zis si facut. Orice monografie despre Brâncuºi aminteste ca acesta a studiat la Scoala de Arte si Meserii in Craiova, apoi la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, unde a castigat multe premii. In Paris, lucrarile sale l-au impresionat pe Rodin, si pentru o perioada de timp tanarul roman a fost elevul marelui artist. Insa doar pentru o scurta perioada de timp. Se simtea ingradit in studioul lui Rodin. Avea nevoie sa iasa de sub umbra unui copac imens. Sculpturile care aveau sa se nasca in urmatorii ani poarta amprenta intoarcerii sale la formele si locurile Olteniei. Aceasta se vede cel mai bine in cazul Sarutului din 1908 care incoroneaza piatra funerara a lui Tania Rasevskaia din Cimitirul Montparnasse.

Sarutul este la fel de eteric cat este de senzual, femeia si barbatul fiind uniti fizic si spiritual. Cu toate ca gravarea pietrei este neslefuita, efectul este de o sensibilitate extraordinara. Faptul ca impodobeste un mormant a dat nastere la multe speculatii, insa eu tind sa cred ca Brancusi, avand in vedere ca era de credinta ortodoxa, privea moartea ca pe o parte a vietii, un lucru care nu trebuia sentimentalizat si nu putea fi evitat. In ultimele (1912) si primele (1907) versiuni, iubitii sunt aproape de nedeosebit fiind una si aceeasi persoana, cu un singur ochi intre ei. 

Giacometti l-a acuzat ca creeaza obiecte, iar Henry Moore credea ca este supraapreciat; parerea ultimului valoreaza acum cat negru sub unghie. Giacometti avea dreptate intr-un fel: Brâncuºi facea obiecte decorative, insa sunt obiecte care trec dincolo de frumusete. La batranete, a dorit ca obiectele sale sa fie stranse unele langa altele in atelierul sau. 30 de ani dupa moartea sa, studioul - reconstituit de Renzo Piano, dupa cum zice brosura - este deschis publicului care poate sa studieze sau sa contemple toate aceste obiecte aproape asa cum si-a dorit artistul. "Aproape" este cuvantul potrivit din moment ce studioul sau de la No.11 Impasse Ronsin a fost reconstituit dupa un zid de sticla in aceasta cladire tip buncar aproape de Centrul Georges Pompidou. 

La inceput, vizitatorul este confuz in fata acestui amalgam de sculpturi si de nevoia de a consulta panourile pentru a putea identifica fiecare lucrare. Mai mult, totul arata ca intr-un laborator. Totul este atat de curat, atat de bine conservat, atat de bine tinut departe de mainile contagioase. Nu exista praf, nicio dezordine reala. Insa, treptat, uiti de geamul care te tine la distanta si vezi cu adevarat operele faimoase: Cocosul, Pasare in spatiu, Coloana Infinitului (nu chiar atat de infinita aici), Domnisoara Pogany, Sarutul, Leda - intr-o unitate armonioasa. Aceste opere reprezinta creatia artistului in toata puritatea artei sale. 

O reflectie a anonimatului artei care l-a inspirat si miscat inca de copil. A lasat-o mosterinre poporului francez, impreuna cu biblioteca sa, dosarele sale, cu vioara Guarnieri cu care canta melodii populare romanesti si uneltele cu care isi crea nu numai operele artistice, ci si mobila pe care statea. A construit singur acel semineu din calcar, scaunele si taburetii, patul, vasele din lemn. In camera 3 vizitatorii pot admira colectia de ciocane, fierastraie, tesle, intregul arsenal de unelte cu care isi crea operele. Ar trebui sa arate mult mai dezordonat, insa vizitatorul isi poate imagina haosul care lipseste. 

Brâncuºi a parasit Romania in 1903 si a facut opt vizite scurte in tara inainte de Cel de-al Doilea Razboi Mondial. In Paris, gatea mancare romaneasca in cele doua studiouri pe care le ocupa in Impasse Rosin si de cele mai multe ori se imbraca cu ceva ce semana a costum popular. Era usor sa ni-l imaginam ca pe "om al padurii", pentru ca nu descuraja asemenea imagine, insa era mult mai complex de atat. Este cel mai mare artist vizual al Romaniei, de un intelect impresionant si de o pasiune sincera, reusind sa aduca la nivel de arta internationala imaginile folclorului romanesc - icoanele bizantine, crucile si altarele, stalpii mortii, portile si coloanele ornamentate. Prin arta sa, a reusit sa aduca simplitatea si frumusetea vietii cotidiene din Oltenia in toate capitale lumii. A inteles importanta si adevaratul lor inteles iar in exil, a pastrat in minte si suflet toate acele artefacte si nu a crezut niciodata ca ar fi primitive. 

Cu toate acestea, nu era un nationalist. Decizia sa de a ramane in Paris este o dovada in acest sens. Era prieten cu Tudor Arghezi si Lucian Blaga, insa nu putea intelege tendinta lui Blaga de a sanctifica taranul roman. Brâncuºi folosea insa taranul ca material pentru operele sale, dezvoltandu-l si reinventandu-l. Credea ca trecutul trebuie examinat si apreciat, nu recreat in aceeasi forma.

Ionescu era fascinat de Brâncuºi si amuzat de indiferenta sa pentru problemele lumesti. Ii placea sa povesteasca cat de putin ii pasa lui Brâncuºi de telefon, refuzand sa-l foloseasca chiar si atunci cand sculptorul era bolnav si avea mare nevoie de ajutorul prietenilor. Decat sa ridice si sa sune la instumentul dracesc, a ales sa arunce cu pietre la geamurile prietenilor pentru a veni sa-l ajute, tarandu-se pana in strada cu piciorul in ghips. 

Nu a ajuns, la fel ca defaimatorul sau Henry Moose, sa creeze opera dupa opera pentru banci si birouri de firme internationale. Cat de drag imi este sa scriu despre un artist care si-a iubit opera si a creat mai presus de orice alta tentatie si ispita. Pierderea integritatii sau dorinta de faima si proslavire erau departe de sufletul sau curat. In Romania este normal ca oamenii sa vorbeasca despre suflet. Auzi acest cuvant pe buzele tuturor. Iar sufletul lui Brâncuºi este acolo, in obiectele lirice, ambitioase, pline de aspiratii pe care le-a lasat mostenire dincolo de Romania, tara din care a plecat cu corpul, dar pe care nu a parasit-o cu sufletul. 

Paul Bailey, scriitor britanic, a primit Arts Council of Great Britain Award si un premiu E.M. Forster. Scrie regulat pentru Statesman, The Observer, The London Sunday Times si The Daily Telegraph.