Stomatologii nu trebuie sa plateasca taxa pentru muzica ambientala din cabinetul de practica

Potrivit unui comunicat de presa publicat de CJUE, dreptul Uniunii impune statelor membre ca, in legislatia lor, sa asigure producatorilor de fonograme un drept la o remuneratie echitabila unica, platita de utilizatorul acestor fonograme, publicate in scopuri comerciale, in cadrul unei radiodifuzari sau a oricarei comunicari publice.

Pe de alta parte, precizeaza sursa citata, drepturile de proprietate intelectuala sunt de asemenea protejate prin dreptul international, in special prin Acordul privind aspectele legate de comert ale drepturilor de proprietate intelectuala („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizatiei Mondiale a Proprietatii Intelectuale privind interpretarile si executiile si fonogramele („WPPT”) si prin Conventia internationala privind protectia artistilor interpreti sau executanti, a producatorilor de fonograme si a organismelor de radiodifuziune („Conventia de la Roma”).

Società Consortile Fonografici („SCF”) desfasoara, in Italia si in afara teritoriului italian, activitati de „collecting” in calitate de mandatara in vederea gestionarii, a incasarii si a repartizarii drepturilor producatorilor de fonograme asociati. In exercitarea activitatii sale de mandatara, SCF a purtat negocieri cu Asociatia Medicilor Dentisti Italieni (Associazione Nazionale Dentisti Italiani) in vederea incheierii unui acord colectiv cu privire la stabilirea unei remuneratii echitabile pentru orice „comunicare publica” de fonograme, inclusiv cea efectuata in cabinetele liber-profesionistilor.

Intrucat aceste negocieri nu s-au materializat, SCF l-a chemat in judecata in Italia pe medicul stomatolog Del Corso pentru a se constata ca acesta difuza muzica ambientala in cabinetul sau privat din Torino, utilizand fonograme care faceau obiectul unei protectii, si ca aceasta activitate era supusa obligatiei de plata a unei remuneratii echitabile.

Corte d’appello di Torino (Curtea de apel din Torino, Italia), sesizata cu solutionarea litigiului, solicita Curtii de Justitie, in esenta, sa stabileasca daca Conventia de la Roma, Acordul TRIPS si WPPT sunt de imediata aplicare in ordinea juridica a Uniunii si daca particularii le pot invoca in mod direct. Aceasta doreste sa afle in continuare daca notiunea „comunicare publica” cuprinsa in aceste conventii internationale coincide cu cea care figureaza in dreptul Uniunii si daca aceasta acopera si situatia difuzarii gratuite de fonograme intr-un cabinet stomatologic.

In hotararea pronuntata, Curtea arata mai intai ca Acordul TRIPS si WPPT au fost semnate si aprobate de Uniune si ca, prin urmare, fac parte integranta din ordinea juridica a acesteia din urma. Referitor la Conventia de la Roma, desi nu face parte din ordinea juridica a Uniunii, totusi produce efecte indirecte in privinta acesteia dat fiind ca Uniunea este obligata sa nu impiedice indeplinirea obligatiilor care le revin statelor membre in temeiul acestei conventii.

Cu toate acestea, Curtea constata ca particularii nu pot invoca in mod direct nici aceasta conventie, nici Acordul TRIPS si nici WPPT. In plus, Curtea subliniaza ca notiunea „comunicare publica” prevazuta de dreptul Uniunii trebuie interpretata in lumina notiunilor echivalente cuprinse in conventiile internationale amintite astfel incat sa ramana compatibila cu acestea.

Curtea raspunde in continuare la intrebarea daca notiunea „comunicare publica” acopera si situatia difuzarii gratuite de fonograme intr-un cabinet stomatologic privat. In aceasta privinta, Curtea precizeaza ca trebuie apreciata situatia fiecarui utilizator, precum si situatia tuturor persoanelor carora le sunt comunicate fonograme protejate. In acest context, trebuie sa se tina cont de mai multe criterii complementare, neautonome si interdependente.

Conform jurisprudentei Curtii, printre aceste criterii se numara, in primul rand, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectueaza un act de comunicare atunci cand intervine, pe deplin constient de consecintele comportamentului sau, pentru a oferi clientilor sai accesul la o emisiune radiodifuzata continand o opera protejata. In al doilea rand, Curtea a mentionat anumite elemente inerente notiunii de public. Astfel, „publicul” trebuie sa fie constituit dintr-un numar nedeterminat de potentiali destinatari si dintr-un numar destul de important de persoane. In al treilea rand, Curtea s-a pronuntat in sensul ca un criteriu relevant il constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicari publice”. Se subintelege astfel ca publicul care face obiectul comunicarii este, pe de o parte, vizat de utilizator si, pe de alta parte, receptiv intr-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” in mod accidental.

Raportat la aceste criterii, Curtea statueaza ca un medic stomatolog care difuzeaza gratuit fonograme in cabinetul sau privat, in avantajul clientilor sai care beneficiaza de aceasta difuzare independent de vointa lor, nu realizeaza o „comunicare publica” in sensul dreptului Uniunii.
 
Astfel, desi un asemenea medic stomatolog intervine in mod deliberat in difuzarea de fonograme, clietii sai formeaza in mod normal un grup de persoane a carui alcatuire este stabila in mare masura si constituie, asadar, un ansamblu determinat de potentiali destinatari, iar nu „persoane in general”. In ceea ce priveste importanta numarului de persoane care au posibilitatea sa asculte aceeasi fonograma difuzata de medicul dentist, Curtea constata ca, in ceea ce priveste clientii unui medic stomatolog, aceasta pluralitate de persoane este una mica sau chiar nesemnificativa, dat fiind ca cercul de persoane prezente simultan in cabinetul sau este, in general, foarte limitat.

In plus, desi clientii se succed, nu este mai putin adevarat ca acestia sunt prezenti prin rotatie si, de regula, nu sunt destinatarii acelorasi fonograme, in special ai celor radiodifuzate. In sfarsit, o astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clientii unui medic stomatolog merg la un cabinet stomatologic privat avand ca unic obiectiv sa fie tratati, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent in practica serviciilor de stomatologie. Acestia beneficiaza in mod fortuit si independent de dorintele lor de accesul la anumite fonograme, in functie de momentul sosirii la cabinet si de durata asteptarii, precum si de natura tratamentului care le este efectuat. In aceste conditii, nu se poate prezuma ca clientela normala a unui medic stomatolog este receptiva la difuzarea in cauza.

Prin urmare, o astfel de difuzare nu confera producatorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneratie.