Insolventa: dificultate sau oportunitate de redresare?

Articol scris de Mihai Jelea, Senior Associate

Majoritatea comerciantilor vede insolventa ca punctul terminus al afacerii - un moment in care societatea este asaltata de creditori, iar singura optiune ramasa este falimentul/inchiderea societatii. Intr-adevar, in unele cazuri, insolventa este unul dintre simptomele unei afaceri neperformante, totusi in multe situatii incapacitatea de plata este doar rezultatul unei conjuncturi nefavorabile cu care se poate intalni orice comerciant, chiar si cei care au un business viabil (de exemplu clientii nu-si achita datoriile la timp, sursele de finantare devin indisponibile etc.).

Diferenta dintre societatile in insolventa care rezista pe piata si cele care dispar o face capacitatea managerilor de a identifica rapid resursele necesare unei redresari. Solutiile trebuie cautate in primul rand in sfera economicului si presupun intotdeauna schimbari profunde in modul de functionare a societatii; nu trebuie insa neglijate si celelalte instrumente care pot facilita o revenire mai rapida a societatii aflate in dificultate.

Un asemenea exemplu de instrument complementar poate fi o reorganizare judiciara in cadrul procedurii insolventei reglementate de Legea nr. 85/2006.

Astfel, orice societate insolventa poate solicita tribunalului in raza caruia isi are sediul sa fie pusa sub protectia legii insolventei pana la elaborarea si implementarea unui plan de reorganizare judiciara.

Odata deschisa procedura insolventei, societatea (debitorul) beneficiaza de o serie de „privilegii” legale temporare menite sa-i dea ragazul necesar pentru a-si pregati un plan de reorganizare. Un exemplu in acest sens ar fi ca de la data deschiderii procedurii are loc suspendarea de drept a oricarei actiuni judiciare sau extrajudiciare de recuperare a carentelor detinute impotriva debitorului; astfel, creditorii societatii avand creante anterioare datei deschiderii procedurii insolventei vor fi obligati prin lege sa isi amane realizarea pretentiilor impotriva debitorului si sa isi inregistreze creantele la masa credala.

Planul de reorganizare judiciara nu este altceva decat un plan de afaceri derulat de regula pe un termen de maximum trei ani, si care presupune diferite masuri de restructurare (restructurare corporativa, lichidare partiala a activelor, infuzie de capital, etc.) ce pot fi luate impreuna sau separat.

Planul va trebui sa cuprinda in mod necesar si un program de plata a creantelor anterioare deschiderii procedurii insolventei. Principalul sau avantaj este ca, potrivit legii, acesta poate sa prevada reducerea, esalonarea sau chiar stergerea completa a unora dintre datoriile societatii.

Pentru a putea intra in vigoare, planul de reorganizare trebuie intai aprobat prin votul  creditorilor societari inscrisi la masa credala; in acest scop, creditorii vor fi grupati in mai multe categorii (creditori garantati, creditori bugetari, creditori salariati, creditori chirografari, etc.) care vor vota separat pe fiecare categorie. Asadar, pentru a putea fi adoptat, planul va trebui sa treaca, printre altele, de o dubla majoritate (atat in cadrul fiecarei categorii, cat si raportat la numarul total de categorii).

Ulterior aprobarii de catre creditori, planul va trebui de asemenea confirmat formal de catre judecatorul sindic. La data confirmarii planului de reorganizare acesta va intra in vigoare, iar debitorul va fi descarcat de diferenta dintre valoarea obligatiilor pe care le avea inainte de confirmarea planului si cea prevazuta in plan. Altfel spus, in principiu, o creanta nu va mai putea fi pretinsa decat daca planul de reorganizare prevede plata acesteia si doar in conditiile prevazute in planul de reorganizare.

In acest fel, debitorul are sansa unui nou inceput fiind degrevat de o parte (in unele cazuri, o parte semnificativa) din datoriile anterioare deschiderii procedurii. Prin urmare, perspectiva reorganizarii judiciare a unei societati poate fi interesanta pentru managementul societatii (care scapa de balastul datoriilor din bilant), dar si pentru un potential investitor (care poate dobandi un activ mult mai valoros), avand in vedere ca micsorarea pasivului se produce prin efectul legii, fara nicio cheltuiala de finantare suplimentara.

Desigur, exista si o serie de potentiale obstacole sau dezavantaje legate de alegerea procedurii insolventei ca modalitate de asanare a situatiei unei societati aflate in dificultate, din care cateva mai jos sunt prezentate cu titlu de exemplu. Mentionam insa ca toate aceste dezavantaje pot fi gestionate profesionist cu implicarea cat mai devreme a consultantilor sepcializati in astfel de proceduri.

In primul rand, dezavantajul de imagine poate fi unul semnificativ: procedura insolventei este asimilata indeobste cu falimentul sau inchiderea societatii. Aceasta perceptie gresita poate avea consecinte nefaste: partenerii comerciali vor cauta sa se expuna cat mai putin in relatia cu debitorul reducand livrarile/comenzile, clientii vor fi reticenti sa mai achizitioneze bunuri/servicii, ceea ce va afecta cifra de afaceri a societatii in cauza.

In al doilea rand, desfasurarea procedurii insolventei poate determina deteriorarea relatiilor cu partenerii comerciali care sunt nevoiti, de cele mai multe ori fara niciun preaviz, fie sa-si vada creantele amanate, fie reduse, fie chiar stinse fara sa si le mai poata recupera vreodata. Ideal ar fi (in special daca se doreste o reorganizare prin continuarea activitatii) ca partenerii comerciali importanti cu care societatea colaboreaza pe termen lung (bancile, furnizorii de materii prime etc.) sa fie avertizati in masura posibilului de iminenta deschiderii procedurii insolventei, sau poate chiar cooptati in strategia de redresare.

In al treilea rand, declansarea procedurii insolventei poate avea o serie de efecte nedorite pentru persoanele din managementul societatii, in masura in care acestea pot raspunde personal pentru datoriile societatii, daca intarea acesteia in incapacitate de plata a fost cauzata de acte frauduloase ale conducerii (de exemplu: abuzul de bunurile societare in interes propriu, tinerea unei contabilitati neconforme cu realitatea, efectuarea de acte de comert in interes propriu, etc.). De aceea, inainte de a trece la o reorganizare judiciara este util un audit economico-juridic al actelor incheiate de societate pentru a putea identifica eventualele riscuri.

In al patrulea rand, simpla optiune a debitorului pentru o reorganizare judiciara nu echivaleaza automat cu adoptarea si intrarea in vigoare a unui plan de reorganizare judiciara. Esential este ca majoritatea categoriilor de creditori sa-si dea acordul pentru plan, ceea ce implica de multe ori un proces indelungat si delicat de negociere, cu atat mai mult cu cat creditorii sunt cei afectati in primul rand de taierile de datorii pe care debitorul le va face pentru a putea supravietui. In acest context, planificarea din timp a intrarii in procedura insolventei si, in masura posibilului, chiar „modelarea” categoriilor creditorilor impreuna cu consultantii poate juca un rol cheie in reusita planului.

In concluzie, insolventa unei societati nu echivaleaza neaparat cu sfarsitul intreprinderii comerciale. Acesta poate fi un moment bun de reconsiderare a strategiei de afaceri si de utilizare a unui intreg arsenal de resurse, intre care si cea a redresarii in cadrul unei proceduri de reorganizare judiciara.

Inainte de a alege calea reorganizarii judiciare trebuie pornit de la premisa ca nu este o solutie aplicabila in mod universal si nediscriminat, si in niciun caz nu este un leac miraculos pentru o afacere neperformanta. Solutia reorganizarii judiciare este o optiune ce prezinta numeroase avantaje, dar poate avea si inconveniente, de aceea alegerea ei trebuie facuta in mod informat, prin cantarirea tuturor aspectelor relevante si numai dupa implicarea unor specialisti in domeniu (economisti, avocati, practicieni in insolventa). Acestia pot creiona strategia si pasii de urmat inca dinainte de inceperea procedurii, astfel incat posibilele neajunsuri sa fie cel putin minimizate, iar surprizele neplacute sa fie eliminate.