Inteligență sau robotizare? Încotro ne îndreptăm?

Articol scris de Bruno Medicina - Trainer Extreme Training (www.traininguri.ro)

Pe de altă parte, “simtim” că aceste mașinării și calculatoarele, în ciuda performanțelor, nu sunt decât niște instrumente idioate, lipsite de conștiință și “simtim” că inteligența ar fi altceva. Nu intru în dezbaterea asupra definiției inteligenței, o dezbatere care ne-ar duce prea departe, ci trec la analiza etimologică, cum fac de obicei, când vreau să mă lămuresc într-adevăr asupra unui concept.

Termenul de inteligență vine din latină: “inter ligere” = “a citi printre randuri”. Deoarece ligere/legere” se traduce prin “a lega”, (din rădăcina “leg”, “a pune impreuna”), “inter ligere” înseamnă și “a face conexiuni” (sau “legaturi”).

Așadar, inteligența este capacitatea de a crea legături între lucrurile care aparent nu au nicio conexiune și de a merge dincolo de ceea ce este evident și de “a citi printre randuri” pentru a descoperi adevărul care se ascunde în spatele anumitor lucruri. Nu este nevoie să spun că “a intelege” și “intelept” au exact aceeași semnificație.

Nu îmi vine în minte o descriere mai bună despre “esenta” omenirii: capacitatea de a cercetă realitatea și de a merge dincolo de aparențe pentru a găsi un adevăr care nu este evident.

Țineți cont că TOATĂ știința nu este decât o luptă permanență împotrivă “evidentei”: de exemplu (puteți găsi singuri un număr infinit de alte exemple), evidența ne spune că pământul stă pe loc și soarele se învârte, dar știința ne spune contrariul. Și uneori știința se lovește de un lucru elementar-bunul simț: la un moment dat este necesar că un nebun de legat să se gândească că există oameni care trăiesc cu capul în jos (în Australia....) și nu e de mirare că a fost pus pe rug.

Așadar, caracteristica principală a inteligenței-acest lucru care ne deosebește de lumea animală și care a permis omenirii să se dezvolte-este acest impuls de a pune în discuție realitatea, de a avea dubii, de a găsi soluții creative, de a produce schimbări, de a ne întreba dacă ceea ce vedem este chiar ceea ce este, de a ne întreba dacă nu există o metodă mai bună de a face lucrurile, de a ne întreba “de ce”, “de ce”, “de ce”!

Acest impuls există în fiecare dintre noi mai mult sau mai puțin dezvoltat și caută orice pretext pentru a găsi calea de a se exprima.

Acum se ridică câteva întrebări importante:

• Atitudinea aceasta “inteligenta”, adică de a pune întrebări, de a pune în discuție (ceea ce, de fapt, înseamnă “a critica”), de a înțelege, de a încerca, de a schimba lucrurilor, ce efect are într-o organizație?
• Ce-ar fi dacă orice cântăreț din orchestră ar fi “inteligent”?
• Ce-ar fi dacă orice soldat ar pune în discuție ordinele “de sus”? Dacă s-ar întreba “de ce”?
• Ce-ar fi dacă orice angajat al unei corporații ar pune în discuție regulamentele și ar încerca soluții “alternative”?
• Ce-ar fi dacă orice cetățean ar pune în discuție legea?

Nu e nevoie de multă analiză pentru a înțelege că toate acestea ar duce la haos și anarhie și, într-un timp extrem de scurt, la distrugerea “de facto” a organizației respective. Consecința inevitabilă a acestui raționament este că o organizație este cu atât mai eficientă cu cât elementele ei NU au un comportament inteligent. Orice manifestare de inteligență provoacă lipsa de eficiență, încurcături și pierdere de timp.

Atenție! Complexitatea funcției nu are nicio legătură cu inteligența, la fel ca în cazul unui calculator. Faptul că pentru a face față cerințelor unei poziții a fost nevoie de ani de zile de studii și pregătire, dacă ceea ce se face nu este altceva decât aplicarea unor proceduri puse la punct de altcineva înseamnă că acest comportament NU este inteligent, indiferent de cât de mult timp a fost necesar pentru învățarea procedurilor respective.

Acum ajung la frământări:  când mă găsesc în poziția de trainer (lucru de care – tocmai din această cauză – încerc să scap) trebuie să înfrunt o dilemă: dacă eu încerc să dezvolt inteligența în cei care mă ascultă și omenirea, creez de fapt niște oameni frustrați care vor provoacă doar probleme în timp ce acționează în interiorul unei organizații.

Dacă, în schimb, îi ‘dresez’ să îndeplinească funcția așa cum li se cere, organizația este foarte mulțumită, dar de fapt creez niște roboți; poate foarte eficienți și superpregatiti dar – desigur – NU inteligenți și acest aspect mă deranjează.

Nu am o concluzie pentru acest articol, dar simt că de fiecare data când ofer o “reteta” sau o metodă gata pentru a fi pusă în aplicare, de fapt amorțesc inteligența unui om; dacă, în schimb, îl pun să gândească, îl pun să-și exerseze puterea creativă, de fapt creez probleme și mai mari.

Încă o data îmi exprim îngrijorarea în privința societății spre care ne îndreptăm: poate ne vom trezi cu toții ca niște roboți superpregatiti și hipertehnologici care nu au nevoie să își folosească în niciun caz inteligența pentru că totul a fost deja gândit și pregătit, toți vom aplica aceleași rețete și metode standard și poate societatea va merge perfect.

Și când ne vom întoarce acasă o să ascultăm manele, o să ne uităm la meciuri, la telenovele, la programe idioate și, cine știe, poate vom fi toți foarte fericiți.

Totuși, nu pot să îmi scot din minte un gând și cu asta mă adresez tuturor celor care îmi sunt, oarecum, colegi: ca traineri vorbim zilnic cu zeci, poate sute de oameni. Și oamenii aceștia se uită la noi, ne ascultă și așteaptă un sfat, o vorbă, o rețetă. Și este foarte ușor să le dăm ceea ce vor, să îi entuziasmam, să le oferim repertoriul obișnuit de gândire pozitivă, sloganuri motivaționale, metode și rețete pentru a atinge obiective, a vinde, a influența, a conduce. Acest lucru îi va face să se simtă bine și noi o să primim mulțumiri și aprecieri, cel puțin pe moment.

Însă toate acestea nu îi vor ajuta să dezvolte ceea ce îi face oameni, adică inteligența, creativitatea, caracterul, capacitatea de a citi printre rânduri, de a vedea dincolo de evidență, de a găsi soluții dincolo de conformism. Și, bineînțeles, dezvoltăm partea, probabil vom primi numai ostilitate.

Fiecare își găsească răspunsul pe care-l crede.