A unsprezecea poruncă: Nu deznădăjdui

Ajungem să ne fie frică de oameni, după ce ne-am tăiat rău chiar și numai într-unul singur. Știu că știți ce zic, altfel n-ar fi atâția ochi triști pe chipuri vesele în jur. Poveștile noastre, ale mele și-ale voastre, seamănă izbitor. Doar personajele și contextul sunt altele. Dar, în esență, suntem mai la fel decât ne imaginăm. Căci, în singurătățile noastre paralele, trăim istorii similare.

Cu toții ne ducem viețile cărând cu sine tot felul de bagaje lăsate în urmă de cei care ne-au fost chiriași în suflete. Ei au plecat grăbit, fără valize, dar cu tihna noastră îndesată prin buzunare. Și-au lăsat numai zâmbetele împrăștiate peste tot în noi. Ne-au răvășit liniștile, și-au ascuns obrajii la ani-întuneric depărtare de palmele noastre și duși au fost. Ne-au rămas nouă doar cuvintele palide și izurile râncezite ale unor fericiri odată înspăimântător de frumoase.

Când sufletul ți-a fost pus pe piuneze, esti tentat să capitulezi. Înfrânt și deznădăjduit, ai depune armele cu resemnarea unui condamnat sigur la moarte. Ca și cum ai ști că, în afară de-o ceață asurzitoare, nu te mai așteapta nimic. Nimic bun, în orice caz.

Cu toate astea, undeva acolo, înăuntrul nostru, dacă stăm să ascultăm, e o voce dantelată, abia perceptibilă, care rostește un sfios “poate”. Poate va fi mai bine.

E un banal “poate”, dar e singurul lucru de care e musai să ne agaățăm. Căci el înseamnă speranță – și pe ea nu trebuie să o pierdem nicicând. Chiar dacă e ca un zbor de pasăre care se sprijină pe ceea ce nu este. Sau ca un strigăt surd spre nicăieri.

Pe acest poate trebuie să-l cultivăm până… la dispariție. Da, da. Ați citit bine. Trebuie să îl îngrijim și să îl protejăm până dispare. Căci, dacă avem grijă de el, cum ne pricepem mai bine, dintr-o speranță fragilă (“poate va fi mai bine”) vom plămădi o certitudine (“va fi mai bine”). Și ea, la rândul ei, îngrijită, va deveni o stare de fapt – e mai bine.

Dar totul începe de la banalul ”poate”. Pe el nu trebuie să-l pierdem nicicând. Cu îndârjire trebuie să păstrăm mereu vie vocea aceea. Să ne încăpățânăm să o auzim și să o ascultăm. N-a zis nimeni că e usor. Nu-ți explica nimeni nici cât de greu este.

De acest “poate” trebuie să avem grijă mereu, nu doar când pierdem mari iubiri, prieteni dragi sau oameni apropiați. Căci “poate”-le e necesar oricând viața îți pune puterea la încercare.

Orice ar veni peste voi,  păstrați-vă speranța. După orice furtună, apar și zilele care miros a liniște irizată. Și-o să aducă cu ele nopțile în care vom dormi mai bine decât știm să respirăm.

Poate n-a fost ieri. Poate nu este azi. Poate nu va fi nici mâine. Dar mereu vine o zi în care totul se așază firesc ca și cum n-ar fi fost niciodată spulberat. Așa să știți.

NĂDEJDE, nădejdi - Încredere sau convingere că ceea ce faci ori dorești se va realiza; speranță, nădăjduire; încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine ca cineva sau ceva va fi favorabil, de ajutor.