Paul Dicu: Singurul lucru care ramane e ceea ce construiesti

Cine este si ce face Paul Dicu? Cei de la TedxConstanta il descriu foarte frumos pe site-ul lor:

Daca ar fi sa spunem cine e Paul Dicu in doar cateva cuvinte – desi nu-i simplu deloc, am spune asa: Vine din Constanta, Paul e nascut in 1969, a absolvit dreptul si e antrenor de arte martiale.

Marea n-are cum lipsi din istoria lui: a fost timonier pe nave comerciale, la Constanta a avut grija de delfini ca scafandru voluntar la delfinariu. Cu ani in urma, a fost consultant tehnic al trupelor DIAS din Constanta, preparator fizic la Academia de fotbal Gheorghe Hagi si, de catva timp incoace, e trainer pentru alti alergatori si si-a transformat alta pasiune in meserie: a devenit copilot in Raliul Romaniei. (…)

Cand sta locului, canta la bas, scrie haiku, gateste. Numai ca Paul nu prea sta locului…

Asa incepe cealalta poveste: iubirea cu desertul. Primul maraton in desert l-a alergat in 2010 – Sahara Marathon, 42,195 km in taberele de refugiati saharawi din Algeria. Tot in acel an s-a inscris la Marathon des Sables fara sa stie prea bine ce-l asteapta. Una din cele mai dure curse de anduranta din lume: aproape 250 de kilometri alergati in 7 zile in desertul din sudul Marocului, carand in spate hainele, kitul de supravietuire, mancarea pentru o saptamana.

A aflat ce insemna cursa asta in 2011. A terminat-o cu bine! El spune, citandu-si maestrul in arte martiale, c-a fost o intamplare.

A revenit la Marathon des Sables in 2012, fiind singurul roman printre cei peste 1.000 de concurenti inscrisi. A fost si editia cu cea mai lunga etapa non-stop, aceasta masurand nu mai putin de 83 de kilometri. A terminat pe locul 579. El zice ca a fost noroc!

In 2013 a fost din nou singurul roman participant la Marathon des Sables. Si-a fost greu! Accidentat la sold inca de la kilometrul 15 al primei etape si chinuit de o deshidratare severa, Paul a fost in pragul abandonului vreme de 3 etape. Cum ii spunea maestrul lui, a treia oara chiar a fost o incercare…

Despre competitia asta nebuna de sase maratoane in sase zile, in care exista sportivi care se imbolnavesc grav sau chiar mor, Paul spune ca e un razboi cu mizeriile, cu neputintele si mediocritatile pe care le avem cu totii. E o cursa care, zice el, “timp de 7-8 zile, te poseda cum vrea ea si, la sfarsit, daca esti norocos, renasti”.

“Blestematia asta de cursa”, cum o numeste, si-a castigat renumele pentru conditiile drastice impuse participantilor: pe toata durata concursului, alergatorii poarta in spate rucsacul cu tot ce le este necesar – kitul de supravietuire, hainele si mancarea pentru toata saptamana . Toate acestea cantaresc impreuna vreo11 kilograme. Organizatorii ofera doar apa (rationalizata), adapost in corturi berbere (dar concurentii trebuie sa-si aduca singuri sacul de dormit si salteaua izopren) si, la nevoie, asistenta medicala. Distanta totala a cursei variaza de la an la an (programul si traseul fiecarei etape sunt secrete pana in dimineata respectiva), dar in total este vorba despre aproximativ 250 de kilometri, impartiti in 6 etape cu lungimi de la 15 la 40 de kilometri. Exista si ceea ce se cheama “etapa mitica”, cea mai lunga si mai grea dintre ele, care poate depasi 80 de kilometri si care se desfasoara inclusiv pe timp de noapte.

Paul a terminat Marathon des Sables de patru ori. Anul asta il mai incearca inca o data intre 5 si 11 aprilie. E modul lui de construi si de a se construi. Si de a-si spala din pacate, cum singur recunoaste.

La fel ca in ultimii trei ani, pleaca sa alerge in sudul Marocului pentru a sustine cauza asociatiei Inima Copiilor - o organizatie non-guvernamentala care ajuta copiii cu probleme medicale, in special pe cei cu afectiuni cardiace. ONG-ul, alaturi de Paul, NN Romania si alte mii de oameni care au donat si s-au implicat in acest demers,a reusit amenajarea si dotarea sectiilor de Cardiologie si Cardiochirugie de la Spitalul Marie Curie, care au salvat pana acum zeci de copii.

Oamenii-eroi contemporani cu noi

Ati fi tentati sa credeti ca Paul nu e om. Si poate ca nu e. Cel putin, nu e un om asa cum ne-am obisnuit noi c-ar fi oamenii.

Exact ca noi toti, e plamadit din oase, carne si suflet. Are si el, cum avem fiecare,  frici si demoni si slabiciuni. Dar traieste nu fugind de ele, ci in ciuda lor. Crede ca singurul dar pe care ti-l poti face tie, fara sa te uiti la pret, este sa te construiesti pe tine.

E un om nebun si frumos, un erou al zilelor noastre (si m-ar certa ingrozitor ca l-am numit asa) caci pretuieste si crede, cu religiozitate aproape, in modestie.

Rade des (mai tot timpul de el si, daca ai noroc, si de tine – inseamna ca-i esti drag), ii adora pe Nichita Stanescu si Garbarek, injura marinareste si bea cateodata rom (simplu, fara gheata). E mereu in cautarea “rostului” si zice oricui il intreaba ca-i un om norocos. Nu se fereste de lupta, de durere sau caderi - a inteles, si asta le explica si elevilor sai, ca numai asa devii tot ce poti fi. Cu suferinta si rabdare.

In 2012, Paul Dicu explica pentru AvocatNet.ro, intr-o marturie sincera si impresionanta, de ce renunta un om la viata obisnuita pentru a se lupta aprig cu desertul si cu sine insusi. Daca cititi cu mintea si inima deschise, cuvintele lui va pot bantui multa vreme.

Acum stiu pentru ce alerg

Cred ca, in viata unui alergator si, in particular, in viata unui maratonist, sunt cateva curse care trebuie facute. Cateva linii de finish peste care trebuie sa treci, pentru ca altfel nu te vor lasa in pace cosmarurile.

Marathon des Sables face parte din aceasta liga. E una din acele curse care te invata despre tine mai mult decat iti poti inchipui.

In 1986, un francez nastea cursa asta. Astazi, aproximativ 1000 de oameni, din 45-50 de tari, se bat sa alerge acolo.

Cursa asta e un certificat de nastere. E o discutie pe care trebuie s-o ai cu tine, daca pretinzi ca-ti esti sincer. E simplu. 250 de kilometri de alergare in desert, cu rucsacul in spate, 7 zile, plus inca vreo 3 zile administrative. Tot ce trebuie sa faci e s-o termini. Atat. E treaba ta ce mananci, cu ce te imbraci, cu ce te-ncalti si cum ai grija de tine, singur, in desert. Desigur ca exista asistenta medicala – una exceptionala, data de niste medici absolut minunati – doar ca are niste limite. Spre exemplu, daca oamenii aia iti fac doua perfuzii datorate deshidratarii, esti eliminat din cursa. Si, pentru toate astea, platesti cam 5000 de euro. Deci, ce alegi?

La fel ca-n viata, alegi sa participi sau nu.

De ce-ar trebui sa ne intereseze pe noi cursa asta? Ce legatura e intre noi si cele 10 zile de orbecaiala prin desert?

Ma obisnuisem, in perioada de pregatire, cu replica "oamenii mor de foame si-si pierd slujbele si tie-ti arde de Sahara?". Si-mi era tare greu sa explic ca TOCMAI in aceste momente, oamenii trebuie sa CONSTRUIASCA. Tocmai cand ai gura plina de nisip, trebuie sa-ncerci sa faci castele din nisipul ala.

Nu, nu e un moft. Nu e o vacanta trendy - ha, nu vreti sa mergeti in vacanta asta, va spun eu, mai ales ca la cursele astea chiar se moare, fara exagerare. Nu e nici macar vreun pariu facut cu mine.

Si nici vreo cale, calea o fac eu, cu fiecare pas facut in nisipul asta. Si-atunci, de ce? Ce treaba avem noi cu desertul, cu ce ne priveste pe noi cursa asta? De ce-ar trebui ca fiecare din noi s-o facem? Pentru ca singurul lucru care ramane e ceea ce construiesti. Singurul dar pe care ti-l poti, face fara sa te uiti la pret, e sa TE construiesti pe tine. Si cursa asta te dezghioaca si te reconstruieste, si-ti canta un prohod existential, si te renaste la sfarsit, precum un pantec turbat si afectuos.

Si ne mai priveste pentru ca, din taxa asta de participare, se duc niste bani spre oameni bolnavi de cele mai groaznice maladii, carora noi le intoarcem spatele, facandu-ne ca nu exista. Si ce, mi-au zis unii, noi n-avem bolnavii nostri? Ba da, ii avem, dar asta nu inseamna ca n-avem dreptul de a ne alege felul in care sa ne spalam pacatele. Da, asa-mi tin eu genunchiul jos si-asa-l invat sa se ridice. Avem fiecare deserturile noastre in care ne pierdem, tipam, muscam si ne bem sangele propriu. Si, la capatul lor, cei mai norocosi renasc. Si-nteleg cine sunt.

Eu sunt mandru si onorat ca anul asta, la a doua participare (articolul este scris in 2012 - n.red), am sa alerg pentru Inima Copiilor, o organizatie care lupta pentru copiii cu probleme cardiace. O organizatie cu un nucleu de doi oameni, Alex si Enona, care au construit un spital de cardiologie pediatrica, la Marie Curie si care se bat cu statul roman, sa poata ajuta copiii astia nenorocosi. Alerg ca sa atrag atentia si, daca Allah o sa vrea, sa adunam niste bani pentru ei.

E un razboi cu mizeriile, cu neputintele, cu mediocritatile pe care le avem cu totii. Asta e una dintre fricile mele, sa nu cumva sa fiu mediocru, un mediocru cu pretentii. Mi-a trecut prin cap asta acum ceva vreme. Si n-o zic ca da bine pe sticla. Chiar despre asta vorbim. Ajungi sa nu-ti mai permiti lucrurile pe care si le permit ceilalti si ramai pe loc.

Despre cum te pregatesti pentru cursa asta, nu e prea mult de spus. Alergi, mergi, te tarasti, dar, mai presus de orice, nu te opresti.
Pregatirea specifica incepe cam cu un an jumate inainte. Se presupune ca deja ai ceva mii de kilometri alergati, in spate si zici – hai sa o incerc si pe asta! Cu vreo 6 luni inainte incepi sa faci un antrenament in sensul strict al cuvantului care cuprinde 5-6 zile de alergare pe saptamana, totalizand undeva la 100 de km pe saptamana. Inca vreo 2-3 antrenamente de forta si antrenamente de alergat cu un rucsac in carca, pe nisip. Cat poti sa nu pierzi nopti… Asta e pregatirea, foarte pe scurt.

Despre ce si cum s-a intamplat pe-acolo, va voi cere permisiunea sa nu vorbesc prea mult. Nu din vreun alt motiv, dar sunt atat de multe de spus incat mi-ar trebui cateva zile.

Sunt oameni exceptionali acolo. Am avut surpriza sa vad si oameni la 60 de ani. E mai mult decat o cursa de alergare, e autosuficienta alimentara, energetica, si asa mai departe. La sfarsit, cursa asta construieste ceva. Lucrurile se intampla asa: tu esti dezghiocat, dezmembrat, facut bucati si la sfarsit, daca ai noroc, renasti, te recompui. Sunt cativa care vin acolo pentru puncte si pentru locuri in clasamente, dar ceilalti se bat doar cu ei. Nici nu conteaza ce loc ai, pur si simplu e treaba ta cu tine, punct. Problema nu este sa alergi toti cei 250 de kilometri, ci sa nu te opresti. Am vazut oameni care au trecut finish-ul pe coate si pe genunchi. Au cazut, nu ii mai ascultau picioarele. Am incheiat discutia.

Teama? Cum sa nu imi fie?! Eram inainte cu doua nopti, in apartamentul lui Sam, aveam tot echipamentul pe jos. Am luat amnarul sa il probez si in secunda in care a aparut scanteia, am facut pe mine de frica. Mi-a venit in cap vorba Valeriei Racila, fosta noastra campioana: La maratoane se si moare. Si-n 2007, la Marathon des Sables au murit doi. Acolo sunt oameni trimisi in spital, cu elicopterul, in fiecare zi. Directorul cursei, inainte de start, ne spunea – Au fost atatia raniti, atatea abandonuri. Deci, intelegi ca daca nu ti-e frica, or esti prost, or esti inconstient. Frica te tine pe picioare. Te tine alert.

Te intalnesti cu tot, acolo: caldura infernala de 50 de grade, furtuni de nisip, frig cumplit, de 5 grade, serpi, scorpioni, diavolii din tine, apa aproape fierbinte pe care trebuie s-o bei.Tot.

Asta a fost anul trecut, cand alergam doar pentru mine, alergam sa ma impac cu ai mei. Acum alerg pentru Inima Copiilor si, daca un singur om va spune – vreau sa dau 1 leu pentru copiii astia, atunci n-a fost degeaba.

Acum, cred ca n-as mai pleca foarte tare de la inceput, asa cum am facut anul trecut, cand era sa clachez exact in prima zi. Te iei dupa ceilalti, n-ai cum sa nu te iei dupa meseriasi si faci vreo prostie, desi stii ca nu se face asta. Toti alergatorii stiu ca de alergat alergi in ritmul tau, dar cand ii vezi pe profesionisti p-acolo incerci si tu sa tii ritmul si dupa trei ore cazi in fund pe dune si te uiti in jurul tau si zici: “ce dracu caut eu p-aici, cat de nepregatit sunt de am cazut din prima zi?”.

Acum am un motiv in plus sa ma bat cu mizeria asta de societate in care traim si in care ne incapatanam sa construim. Acum un an eram foarte convins ca are rost si ca trebuie sa construim. Uite ca si acum spun aceeasi chestie pentru ca alerg pentru Inima Copiilor si copilasii astia chiar merita, si nu numai ca merita, dar ei sunt aia pentru care facem lucruri.

Un motiv in plus sa continui povestea mea de dragoste cu desertul, in care nu contez nici eu, nici medalia, nici vreun soi imberb de autodepasire, ci doar castelul construit cu nisipul care-ti intra-n gura.

Marathon des Sables. Sahara Marocana. 250 de km. Alergi, mergi, te tarasti, dar, pentru Dumnezeu, nu te opresti. Asta-i tot.

Semnat… Paul Dicu.
 

Daca vreti sa aflati cum se descurca Paul la editia din 2015 a Marathon des Sables puteti urmari pagina de Facebook dedicata participarii sale la aceasta competitie. V-o recomand cu drag!

Il puteti asculta si pe Paul povestind despre aceasta competitie, intr-o prezentare din 2013 de la TedxBucharest, aici.

__

Nu uitati ca si voi puteti da o mana de ajutor Inimii Copiilor: fie prin donatii in bani, fie prin directionarea a 2% din impozitul pe venit catre aceasta cauza. Toate detaliile le gasiti aici. De asemenea, puteti sprijini asociatia Inima Copiilor si... prin alergare, participand la campania In pas cu Paul. In aceeasi perioada in care Paul Dicu alearga prin desert (5-11 aprilie), oricine poate contribui pentru a ajuta copiii de la Marie Curie alergand atat cat vrea, sau cat poate, oriunde ii face placere: in parc, pe strada, pe banda. NN Romania va rasplati fiecare kilometru adunat astfel cu o donatie de 2 euro catre Asociatia Inima Copiilor. Bugetul total pe care compania este dispusa sa-l acorde in aceasta campanie este de 20.000 de euro. Oricine poate inscrie kilometri pe site-ul campaniei.

Colectia de oameni frumosi este o sursa de speranta marca AvocatNet.ro. Aici veti intalni oamenii firesti din Romania pe care ne era dor adanc sa ii auzim vorbind.