Omul de langa noi...

Acoperiti-va durerea cu zambete...

Cand esti intr-un oras nou si ai nevoie de ceva, ai doua posibilitati, ori intrebi un localnic, ori cauti sa te descurci singur, urmarind puzderia de firme ce se afla la tot pasul. Am fost recent intr-o asemenea situatie, si cum imi place sa ma descurc singur mi-am ridicat ochii, incercand sa gasesc o firma care sa ma scoata din incurcatura. "Daca ati venit in urma anuntului nostru ati nimetit bine, va rugam sa poftiti in sala", imi spune o voce luandu-ma de mana. Cobor privirea. Langa mine intrun carucior cu rotile, un om intre doua varste, caruia ii lipseau ambele picioare. Invitatia a fost atat de surprinzatoare, incat nu am putut sa refuz. Am intrat in sala si o alta persoana, si ea tot cu un handicap motoriu, dar care se putea misca pe propriile picioare mi-a aratat unde sa ma asez. Cand m-am dezmeticit in sfarsit, am inteles ca era vorba despre o adunare a persoanelor cu handicap. Scopul, strangerea unor fonduri, pentru a-l ajuta pe un prieten care se afla intr-o situatie foarte grava. I-am privit pe acesti oameni, fiecare purta cu el o durere, o durere de care stia ca nu va scapa niciodata. O durere pe care au invatat sa o poarte cu demnitate. O durere pe care chipul lor nu lasa sa se intrevada ca exista. O durere pe care au invatat sa si-o acopere cu zambete. In sinea mea, m-am simtit rusinat. Noi, cei care ne consideram oameni normali, ne plangem din orice. Vom invata oare si noi vreodata sa fim ca ei ? Poate numai daca vom invata, ceea ce pentru ei e atat de usor, sa ne acoperim durerea cu zambete.

Cu certitudine nu avem cum sa ne punem in locul lor. Ceea ce putem face ,este sa ii compatimim si, daca ne da mana, sa le oferim cate ceva din putinul nostru.
Si totusi, din aceasta puzderie de persoane cu dizabilitati, doar unii sunt mai privilegiati. Aceia care renunta la demnitate , pentru a cere vreun ajutor, sperand ca poate, vor recupera ceva mai de pret decat demnitatea, si anume, sanatatea, abilitatea de a pasi din nou pe propriile picioare , sau ceea ce au pierdut in urma vreunui nefericit accident sau maladie.
In timp ce doar o parte dintre acestia vor avea o sansa, ceilalti , vor ramane poate mereu sa priveasca lumea dintr-un carucior cu rotile sau vor trai in intuneric. Totodata , la orice ora, o alta persoana va avea nesansa de a li se alatura...
Si totusi, acesti oameni consider ca ne sunt superiori, din atat de multe puncte de vedere: Sunt mai puternici decat noi care, asa cum bine spuneti, ne vaicarim din orice, uneori , fara a avea motive intemeiate chiar....ne plangem de stress, de imposibilitatea rezolvarii problemelor metafizice, si alte chestii care , daca am fi in locul lor, ar deveni insignifiante.
Pana una alta , tot suntem mai buni noi , cei care, macar avem capacitatea de a empatiza cu ei, de a-i considera egalii nostri ...

Razboiul clapelor...

Zi mohorata. Afara ploua. Ce poti sa faci pe o asemenea vreme. Instinctiv, ma asez la masa si deschid calculatorul. Si tot instinctiv, deschid forumul Avocat.ro. Nu stiu de ce, asa m-am obisnuit. Sunt unsprezece miliarde de siteuri si poate tot atatea bloguri pe netul asta. Dar eu tot aici. Am pe unul cu care ma cert tot timpul. Doamne ce om neintelegator, eu ii spun adevarul, dar el o tine pe-a lui. Tocmai ce deschisese un nou subiect. Ei, ca te-am prins, zic in sinea mea. Tranti un raspuns dur si dadui cu un “enter” mai apasat, sa simta, sa se’nvete minte. Sari altu’, BA, tu pe ce lume traiesti ? A, zic.. si tu esti tot cu el, hotilor, nu v-ati mai saturat de furat. Ba cred ca tu esti cu hotii, lasa ca te-am dibuit eu mai demult. Trec pe alt subiect, m-am saturat sa-i tot explic, oricum n’o sa inteleaga niciodata. Aici altii, aceeasi cearta interminabila. Sunt la fel ca mine cu “prietenul” meu. Devine plictisitor, inchid. Pun ceva pe mine, vreau sa ies la o cafea, sa mai schimb o vorba cu prietenii. Vecinul tocmai iesea si el. Un om formidabil. Salut vecine, incotro ? Pai…la o cafea, o bere ceva si sa mai schimb putin plictiseala asta. Pai tot acolo mergeam si eu. Pe drum am mai vorbit de una, de alta, nimicuri. A venit caeaua, am luat si cate o bere. Si ce mai faci vecine ? Ce sa fac vecine, noroc cu netul asta. Mai trece timpul. Am pe unul cu care ma cert tot timpul. Un capos ce n-am vazut. Si isi mai zice si “justitiarul”. Lumea asta a devenit rea vecine.

Justitiarul3 , felicitari. Superba povestioara.... imi place cum povestiti . Aceasta era ,,cu final neasteptat". :)

Statuia...

Uneori induiosator de blanda, alteori infricosator de dura. Uneori se putea ascunde in spatele unui singur i, fara sa fie vazuta, alteori se chinuia in spatele unui w, fara sa reuseasca. Niciodata invinsa, tot timpul cuceritoare, se plimba nestingherita prin lumea cuvintelor. Purta haina celui bine citit si educat. Acolo am vazut-o pentru prima oara. Avea sclipirea si descatusarea omului vesel. dar si umbra omului trist, de multe ori simultan. Luptatoare convinsa, cadea uneori in tristetea invinsului. E uimitor sa vezi cum pot fi stapanite atatea stari de unul singur. O urmaream tot timpul cu frica celui ce risca sa piarda ceva. I-am scris cuvinte inaltatoare, am admirat-o cu toata admiratia mea, incercand sa copiez felul ei de a fi. Usor, usor, am construit in jurul ei o statuie, la inceput din piatra, dar admiratia pentru ea crestea cu fiecare zi. Am inceput sa slefuiesc piatra pana s-a transformat in marmora. Si tot nu a fost indeajuns. Am slefuit in continuare, si marmora a devenit clestar. Abia cand stralucirea ei a fost maxima, mi-am dat seama ce greseala am facut. In interiorul statuii, ucisesem un OM. Un OM, care avea in el o mica parte din tot ce se cheama univers. Un OM care purta in el dragoste si iubire. Un OM care nu avea nevoie de o statuie, ci de un gand frumos, o floare sau un vers. Imi cer iertare OMULE.