Haideti sa scriem povesti!

Istoria lui Yakov-povestitorul

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi, ascultătorilor, că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.
- Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? ªi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
- Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.

Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.

Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.

Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.

Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
- Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.

Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.

În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.

În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
- Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!

Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.

Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:

Povestea din poveste

Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă noua evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.

Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
- Pleacă! Nu eşti binevenit!
- Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.

Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
- Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam payos (perciuni) şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.

În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.

Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.

Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
- Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
- Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.

Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
- Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
- Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!

Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului, scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
- Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
- Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.

Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.

După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
- Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.

S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
- ªtiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!

Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
- M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
- Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.

Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. ªtiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.