Decizia CCR nr. 336/2015 - dispozitiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala sunt constitutionale daca nerespectarea termenului "cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive" atrage incidenta art. 268 alin. (1)

Daniel Marius Morar - presedinte
Valer Dorneanu - judecator
Petre Lazaroiu - judecator
Mircea Stefan Minea - judecator
Mona-Maria Pivniceru - judecator
Puskas Valentin Zoltan - judecator
Simona-Maya Teodoroiu - judecator
Tudorel Toader - judecator
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Minca.

1. Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 235 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala, „in masura in care s-ar interpreta ca termenul de 5 zile este un termen de recomandare, si nu unul imperativ”, exceptie ridicata de Savel Viorel Botezatu in Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Sectia penala si care formeaza obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 210D/2015.
2. La apelul nominal se prezinta aparatorul ales al autorului exceptiei, avocat Dorin Andronic, avand depusa la dosar delegatie de substituire a avocatului Tudor Vasile.
3. Cauza fiind in stare de judecata, presedintele acorda cuvantul aparatorului autorului exceptiei care solicita admiterea acesteia in masura in care termenul reglementat de normele procesual penale criticate este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Arata ca termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala este un termen legal, imperativ care fixeaza durata minima pana la care procurorul poate sesiza judecatorul de drepturi si libertati cu o propunere motivata de prelungire a duratei arestarii preventive, ratiunea acestui termen fiind aceea de a pune pe pozitii de egalitate atat apararea, cat si acuzarea pentru ca, in acest interval de timp, sa poata fi judecate atat cererea de prelungire a arestarii preventive, cat si eventuala contestatie a procurorului. Asa incat, in conditiile nerespectarii acestui termen imperativ, se poate ajunge la o situatie de inechitate procesuala. In continuare sustine ca, daca s-ar aprecia ca acest termen este unul de recomandare, s-ar incalca principiul egalitatii in drepturi prevazut de art. 16 din Constitutie, participantii in procesul penal trebuind sa beneficieze de egalitate in drepturile procesuale fara privilegii, dreptul la un proces echitabil prevazut de art. 21 alin. (3) din Constitutie, care constituie o garantie a principiului egalitatii, si dreptul la aparare prevazut de art. 24 din Constitutie si de art. 6 paragraful 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care consacra dreptul acuzatului de a dispune de timpul si de facilitatile necesare pentru pregatirea apararii sale. Arata ca, intr-o asemenea ipoteza, procurorul ar putea depune propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive si cu un minut inainte de expirarea duratei acesteia, aspect de natura a impune in actul de justitie arbitrariul si lezarea principiilor si drepturilor fundamentale invocate.
4. Reprezentantul Ministerului Public, avand cuvantul, sustine ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata. Pentru inceput, arata ca motivele invocate nu privesc o problema de constitutionalitate, calificarea termenelor ca fiind procedurale sau substantiale, iar a celor procedurale ca fiind de recomandare, imperative sau prohibitive fiind apanajul exclusiv al doctrinei si al jurisprudentei. De altfel, arata ca premisa de la care se porneste este gresita, intrucat se acrediteaza ideea ca respectarea acestor drepturi, respectiv respectarea dreptului la aparare, egalitatea in drepturi sau dreptul la un proces echitabil s-ar asigura exclusiv in ipoteza unor termene imperative, ceea ce este gresit, intrucat aceste drepturi si garantii procesuale trebuie respectate indiferent daca s-ar califica un termen ca fiind imperativ, prohibitiv sau de recomandare. Apreciaza ca este gresita si sustinerea potrivit careia nu ar fi respectat dreptul la aparare din perspectiva art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, intrucat apararea trebuie realizata pe toata durata arestarii preventive, inculpatul cunoscand inca de la momentul arestarii sale care sunt acuzatiile, iar in aceasta perioada avand posibilitatea, potrivit art. 94 din Codul de procedura penala, sa consulte dosarul. De asemenea, arata ca, atunci cand se formuleaza o cerere de prelungire a duratei arestarii preventive trebuie avute in vedere doua ipoteze, respectiv aceea in care, pe parcursul celor 30 de zile de arestare preventiva au aparut date si motive noi care sa justifice extinderea urmaririi penale si pentru alte infractiuni, caz in care procurorul are obligatia de a-l chema pe inculpat, de a-i aduce la cunostinta aceste noi acuzatii, prin urmare inculpatul isi poate formula apararea inca din acest moment, sau ipoteza in care nu au intervenit niciun fel de aspecte noi in raport cu momentul arestarii preventive, astfel incat inculpatul nu trebuie decat sa-si dezvolte apararea initiala. In plus, trebuie avuta in vedere si o ipoteza reala, care se intampla in peste jumatate din cauzele aflate in curs de urmarire penala, respectiv faptul ca, dupa momentul arestarii preventive, se formuleaza contestatie, se formuleaza cereri de inlocuire ori revocare a masurii, se depun contestatii impotriva incheierilor prin care se solutioneaza astfel de cereri, asa incat, in mod real, dosarul de urmarire penala circula intre instanta de fond si cea de control judiciar, astfel incat dosarul nu se afla la procuror pentru ca acesta sa fie in situatia de a putea respecta acest termen care, in opinia reprezentantului Ministerului Public, este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Asadar, pot exista conditii obiective in care dosarul nici macar nu se afla la procuror, asa incat apar situatii in care acest termen nu poate fi respectat. Cu toate acestea, norma de procedura penala prevede obligatia instantei de a fixa termenul de judecata inainte de expirarea duratei arestarii preventive. In aceste conditii, este eronat sa se plece de la premisa ca procurorul ar putea sa sesizeze instanta cu un minut inainte de expirarea acestui termen, cu atat mai mult cu cat trebuie avute in vedere si dispozitiile art. 204 alin. (5) din Codul de procedura penala, care prevad in mod expres ca, in ipoteza in care s-ar respinge propunerea de arestare preventiva, contestatia procurorului trebuie solutionata inainte de expirarea duratei masurii arestarii preventive initiale. Asadar, procurorul este primul interesat sa respecte termenul de 5 zile pentru ca nu stie care va fi solutia instantei, de admitere ori de respingere a propunerii de arestare preventiva. In concluzie, apreciaza ca premisele de la care se porneste in sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate sunt gresite, ca drepturile si garantiile procesuale invocate de autorul exceptiei trebuie respectate indiferent de natura juridica a termenului, iar calificarea termenului ca fiind de recomandare nu exclude dreptul la aparare al inculpatului, cu atat mai mult cu cat instanta, la solicitarea aparatorului inculpatului, poate acorda un termen, pentru ca acesta sa aiba timpul necesar pentru a studia dosarul si pentru solutionarea propunerii de prelungire a duratei arestarii preventive. Asa incat, apreciaza ca sunt suficiente garantii care sa demonstreze ca dispozitiile constitutionale invocate de autorul exceptiei nu sunt incalcate si solicita respingerea exceptiei de neconstitutionalitate.
5. Avand cuvantul in replica, aparatorul autorului exceptiei arata ca interpretarea gramaticala a normei procesual penale criticate impune o analiza a exceptiei de neconstitutionalitate in limitele invocate. In plus, arata ca, potrivit dispozitiilor art. 91 alin. (2) teza finala din Codul de procedura penala, pentru pregatirea si realizarea unei aparari, legiuitorul apreciaza ca sunt necesare minimum 3 zile.
6. Reprezentantul Ministerului Public subliniaza ca trebuie avut in vedere faptul ca ne aflam in materia masurilor preventive care se caracterizeaza prin durate scurte. A solicita sa se depuna dosarul cu 5 zile inainte - avand in vedere ca este un termen procedural care se calculeaza pe zile libere, luandu-se in considerare si zilele legale libere - inseamna sa se instituie obligatia pentru procuror ca la 10 zile de la prelungirea anterioara a duratei arestarii preventive sa trimita dosarul instantei pentru a se respecta acest termen. Cu privire la termenul de 3 zile, invocat de catre aparatorul autorului exceptiei, arata ca acesta priveste ipoteza in care un avocat este nou angajat si studiaza pentru prima data dosarul, iar nu cazul in care exista continuitate in aparare.
7. Presedintele adreseaza aparatorului autorului exceptiei intrebarea care ar fi sanctiunea in cazul nerespectarii termenului regresiv de 5 zile. Aparatorul autorului exceptiei raspunde ca aceasta este decaderea din dreptul de a solicita prelungirea masurii arestarii preventive.
8. Presedintele adreseaza urmatoarea intrebare reprezentantului Ministerului Public: presupunand ca procurorul depune propunerea de prelungire a arestarii preventive in ultima zi a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, aceasta fiind si ipoteza din prezenta cauza, iar in aceasta ipoteza judecatorul de drepturi si libertati constata ca nu exista suficient timp pentru a se realiza apararea, valoare constitutionala pe care autorul exceptiei o considera ca fiind incalcata, ce poate sa faca judecatorul daca realizeaza ca timpul nu este suficient, nu numai pentru pledoarie, ci si pentru studiul dosarului; are vreo posibilitate, in ipoteza in care se considera ca termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala este un termen de recomandare (opinia dumneavoastra si a jurisprudentei) sa faca apel la nulitati, cel putin la nulitatea relativa? Reprezentantul Ministerului Public arata ca speta de fata este o situatie de exceptie, aceasta intalnindu-se in practica foarte rar. De asemenea, arata ca, intr-o astfel de ipoteza in care nu exista suficient timp pentru solutionarea propunerii de prelungire a duratei arestarii preventive, masura arestarii inceteaza de drept la momentul expirarii duratei acesteia. Tocmai de aceea procurorul trebuie sa fie diligent si sa depuna propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei acestei masuri.

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

9. Prin Incheierea nr. 34 din data de 3 februarie 2015 pronuntata in Dosarul nr. 681/86/2015, Tribunalul Suceava - Sectia penala, judecatorul de drepturi si libertati a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 235 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala, „in masura in care s-ar interpreta ca termenul de 5 zile este un termen de recomandare, si nu unul imperativ”. Exceptia a fost ridicata de Savel Viorel Botezatu, intr-o cauza avand ca obiect prelungirea masurii arestarii preventive.
10. In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar, autorul acesteia sustine ca prevederile art. 235 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale „in masura in care se considera ca termenul de 5 zile este un simplu termen de recomandare, si nu unul imperativ”, iar posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei nu ar implica si obligatia instantei de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizarii unei aparari efective. In continuare, arata ca termenul prevazut la art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala este un termen procedural legal si imperativ, care fixeaza durata minima pana la care procurorul poate sesiza judecatorul de drepturi si libertati cu o propunere motivata de prelungire a arestarii preventive. Prin urmare, procurorul trebuie sa exercite dreptul procesual privind prelungirea arestarii preventive in termenul prevazut de dispozitiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, „cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive”. In caz contrar, in opinia autorului exceptiei de neconstitutionalitate, consecintele nerespectarii acestui termen sunt cele prevazute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala, procurorul fiind decazut din exercitiul dreptului de a propune prelungirea arestarii preventive dupa expirarea acestui termen procedural. A admite contrariul inseamna a considera ca termenul prevazut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala este un termen de recomandare, situatie in care aceasta norma procedurala, careia i s-ar da un asemenea inteles, ar fi neconstitutionala, intrucat s-ar incalca principiul egalitatii in drepturi, prevazut de art. 16 din Constitutie, participantii in procesul penal trebuind sa beneficieze de egalitate in drepturile procesuale „fara privilegii”. Astfel, de vreme ce termenele pentru exercitarea unui drept procesual in cazul inculpatului sunt imperative - termene pentru contestatie, apel, recurs - in acelasi fel si termenul reglementat de lege prin art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala pentru a exercita dreptul procesual de a propune prelungirea arestarii preventive si de a sesiza instanta in acest sens este tot un termen procedural imperativ pentru procuror. Totodata, sustine ca s-ar aduce atingere si dreptului la un proces echitabil, prevazut de art. 21 alin. (3) din Constitutie, care constituie o garantie a principiului egalitatii, de vreme ce termenele procedurale prevazute de lege pentru exercitarea unor drepturi procesuale sunt, prin natura lor, termene imperative, indiferent de titularul cererii (inculpat sau procuror). Arata, de asemenea, ca s-ar incalca si dreptul la aparare, prevazut de art. 24 din Constitutie si art. 6 paragraful 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care consacra dreptul „de a dispune de timpul si de facilitatile necesare pentru pregatirea apararii sale”. Sub acest aspect, Codul de procedura penala prevede la art. 92 alin. (8) ca „avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul sa beneficieze de timpul si inlesnirile necesare pentru pregatirea si realizarea unei aparari efective”. Facand trimitere la dispozitiile art. 91 alin. (2) din Codul de procedura penala este evident ca timpul necesar „pentru pregatirea si realizarea unei aparari efective” apreciat de legiuitor este de „minimum 3 zile pentru pregatirea apararii”. Acest din urma termen este respectat in masura in care se respecta si termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala. In caz contrar, in ipoteza in care termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestarii preventive la judecatorul de drepturi si libertati ar fi tratat ca un termen de recomandare, posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei prin acordarea, la cerere, a unui termen minim rezonabil in acest sens, pentru a asigura si realiza o aparare efectiva, ar fi una formala si iluzorie. Arata ca, in cauza, „masura arestarii preventive expira la data de 3 februarie 2015, ora 14,30, iar procurorul a sesizat instanta cu propunerea de prelungire a arestarii preventive la data de 2 februarie 2015, ora 14,15si termenul de solutionare a cererii a fost acordat la aceeasi data, ora 15,00, dosarul depus la instanta continand un numar de 9 volume, iar propunerea de arestare avand 45 de pagini”.
11. Alaturi de cele sustinute de catre autorul exceptiei in notele scrise depuse la dosar, Curtea retine si sustinerile aparatorului autorului exceptiei, astfel cum acestea se regasesc in incheierea de sesizare. Astfel, in sedinta din camera de consiliu din data de 3 februarie 2015, aparatorul autorului exceptiei, in completarea motivelor de neconstitutionalitate precizate mai sus, a aratat ca, in raport de norma imperativa reglementata de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, organul de urmarire penala avea obligatia de a depune propunerea de prelungire a masurii arestarii preventive cel tarziu la data de 29 ianuarie 2015. Termenele de procedura nu sunt facultative si nici de recomandare, ele sunt imperative, iar incalcarea lor atrage sanctiunea decaderii din dreptul de a mai formula cererea de prelungire a arestarii preventive, actul respectiv fiind considerat nul. Astfel, potrivit art. 271 din Codul de procedura civila, cu exceptia cailor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca facut in termen daca data la care a fost trecut in registrul de iesire al parchetului este inlauntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Or, in speta, referatul poarta data de 2 februarie 2015, acesta neputand fi inregistrat retroactiv in registrul de iesire cu data de 29 ianuarie 2015. Mai mult, conform minutei Consiliului Superior al Magistraturii din 17 noiembrie 2010, avand ca obiect unificarea practicii judiciare, s-a stabilit ca sintagma folosita de legiuitor „inainte de expirarea duratei arestarii preventive” are caracter imperativ, si nu de recomandare. In acest sens s-a pronuntat Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008 avand ca obiect solutionarea unui recurs in interesul legii. De asemenea, face referire la art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, potrivit caruia „Magistratura este activitatea judiciara desfasurata de judecatori in scopul infaptuirii justitiei si de procurori in scopul apararii intereselor generale ale societatii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor.” In fine, apreciaza ca referatul din data de 2 februarie 2015 prin care judecatorul de drepturi si libertati a fost investit, cu ignorarea si incalcarea termenului imperativ prevazut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, in desfiderea art. 268 alin. (1) din acelasi cod, cu incalcarea art. 20 din Constitutie si al art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, constituie o atingere grava adusa sistemului judiciar, incalcandu-se ordinea de drept, drepturile si libertatile cetatenilor.
12. Tribunalul Suceava - Sectia penala, judecatorul de drepturi si libertati apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata. In acest sens arata ca in literatura de specialitate „termenul” este definit ca fiind data la care sau intervalul de timp inlauntrul caruia ori pana la care se poate indeplini, nu este permis a se indeplini sau trebuie indeplinit un act, o activitate sau o masura procesuala ori exercitat un drept procesual, o sanctiune ori masura de drept penal, dupa caz. In raport cu natura lor, termenele privitoare la actele procesuale sau procedurale au caracter de institutie procedurala, fiind corect definite ca „termene procedurale”. In raport cu caracterul lor, aceste termene pot fi peremptorii, dilatorii ori de recomandare (oranduitorii). Termenul mentionat in cuprinsul dispozitiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala - propunerea de prelungire a arestarii preventive trebuie inaintata judecatorului de drepturi si libertati cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei acesteia - este un termen de recomandare care, in cazul nerespectarii sale, nu atrage sanctiuni procesuale pentru actul efectuat. Totodata, analizand dispozitiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala, invocate de catre inculpat, judecatorul de drepturi si libertati a observat ca nerespectarea termenului atrage decaderea din exercitiul dreptului si nulitatea actului facut peste termen atunci cand este vorba de exercitarea unui „drept procesual”. Drepturile procesuale sunt exercitate de catre parti, si nu de catre organele judiciare, care indeplinesc obligatii legale, iar de esenta unei obligatii este faptul ca persoana careia ii incumba nu poate renunta la ea din proprie vointa. Considerarea ca termen de recomandare a termenului in discutie nu incalca dispozitiile constitutionale invocate, respectiv cele care consacra dreptul la aparare, in masura in care drepturile inculpatului sunt respectate in procedura desfasurata in fata judecatorului de drepturi si libertati, prin acordarea timpului necesar studiului dosarului de catre aparatori si pregatirea unei aparari efective. Arata ca, in cauza de fata, propunerea de prelungire a masurii arestarii preventive a fost inregistrata pe data de 2 februarie 2015, in conditiile in care masura fusese prelungita anterior pana pe data de 3 februarie 2015 inclusiv si ca termenul de solutionare a fost fixat in aceeasi zi, atributul judecatorului de drepturi si libertati fiind si acela de a asigura respectarea dreptului la aparare al inculpatului, asa incat, la solicitarea aparatorilor inculpatului, a fost acordat un alt termen de judecata, pentru data de 3 februarie 2015. De asemenea, arata ca nu poate fi pusa in discutie incalcarea dreptului constitutional la aparare, de vreme ce chiar dispozitiile criticate prevad ca „avocatul inculpatului este incunostintat si i se acorda la cerere posibilitatea de a studia dosarul cauzei”. Considera ca principiul constitutional al egalitatii in drepturi al cetatenilor si dreptul la un proces echitabil nu au aplicabilitate in cauza, deoarece nu exista o similitudine de situatie intre drepturile ce pot fi exercitate de catre inculpat si obligatiile ce incumba organului de urmarire penala.
13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate invocate.
14. Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernul si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, raportul intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

15. Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.
16. Obiect al exceptiei de neconstitutionalitate, potrivit dispozitivului incheierii de sesizare a Curtii Constitutionale, il constituie dispozitiile art. 235 alin. (1) si (2) din Codul de procedura penala, „in masura in care s-ar interpreta ca termenul de 5 zile este un termen de recomandare, si nu unul imperativ”. Din analiza motivelor de neconstitutionalitate, astfel cum au fost retinute in incheierea instantei, rezulta ca, in realitate, sunt criticate doar prevederile cuprinse in alin. (1) al art. 235 din Codul de procedura penala. In aceste conditii, Curtea constata ca obiect al exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, „in masura in care s-ar interpreta ca termenul de 5 zile este un termen de recomandare, si nu unul imperativ”. Dispozitiile criticate au urmatorul continut: „Propunerea de prelungire a arestarii preventive impreuna cu dosarul cauzei se depun la judecatorul de drepturi si libertati cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive.”
17. In opinia autorului exceptiei de neconstitutionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozitiilor constitutionale cuprinse in art. 16 referitor la egalitatea in drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul partilor la un proces echitabil si art. 24 referitor la dreptul la aparare, precum si prevederilor art. 6 paragraful 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, referitor la garantiile specifice unui proces echitabil, instituite in materie penala.
18. Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca procesul penal implica desfasurarea unei activitati compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedura penala, activitate care impune ca, in disciplinarea actelor procesuale si procedurale, sa se tina seama si de elementul timp. De aceea, printre conditiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural sa fie valabil se numara si conditia privitoare la timpul in care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp inauntrul caruia sau pana la care se pot ori trebuie indeplinite anumite activitati sau acte in cadrul procesului penal trebuie fixat astfel incat procesul sa pastreze in desfasurarea sa un ritm accelerat, fara insa sa se impiedice aflarea adevarului sau respectarea drepturilor partilor. Asadar, stabilirea unor termene pentru desfasurarea procesului penal are in vedere doua obiective: pe de o parte, desfasurarea procesului penal intr-un termen rezonabil, nelasandu-le organelor judiciare si partilor libertatea de a actiona cand vor si pe orice durata de timp, iar pe de alta parte, termenele trebuie sa asigure partilor timpul necesar pentru a-si exercita drepturile procesuale si pentru a-si indeplini obligatiile prevazute de lege, iar, in cazul particular al masurilor procesuale, incluzand masurile preventive, impiedica prelungirea duratei constrangerii peste limita necesara desfasurarii normale a procesului penal. Asa incat, indeplinirea actelor procedurale cu respectarea intocmai a termenelor legale reprezinta un element important in desfasurarea procesului penal, fara de care ar fi imposibila respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumtia de nevinovatie, principiul aflarii adevarului, principiul oficialitatii, garantarea libertatii si sigurantei persoanei, garantarea dreptului la aparare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea partilor in procesul penal.
19. Curtea retine ca, potrivit normelor procesual penale cuprinse in art. 235 alin. (1), criticate de catre autorul exceptiei de neconstitutionalitate, propunerea de prelungire a arestarii preventive impreuna cu dosarul cauzei se depun la judecatorul de drepturi si libertati cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiasi articol, in prima si ultima teza, stabilind ca judecatorul de drepturi si libertati fixeaza termen pentru solutionarea propunerii de prelungire a arestarii preventive inainte de expirarea duratei masurii, avocatul inculpatului este incunostintat si i se acorda, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atat propunerea de prelungire a arestarii preventive, cat si, eventual, contestatia formulata de procuror in temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedura penala, in caz de respingere a propunerii de prelungire a arestarii preventive, sa fie solutionate cu respectarea dreptului la aparare si garantarea libertatii individuale a inculpatului arestat, inainte de expirarea duratei masurii preventive.
20. Curtea observa ca solutia legislativa anterioara, cat priveste termenul regresiv de 5 zile, reglementata in art. 159 alin. 1 din Codul de procedura penala din 1968, era identica. Astfel, normele procesual penale mentionate stabileau ca „Dosarul cauzei va fi depus la instanta, impreuna cu propunerea de prelungire a arestarii preventive, intocmita de procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive, si va putea fi consultat de aparator”.
21. In continuare, cat priveste natura juridica a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala [art. 159 alin. (1) din Codul de procedura penala din 1968], Curtea observa ca practica judiciara cvasiunanima a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instantei pentru prelungirea arestarii preventive ca fiind un termen de recomandare. In acest sens, Curtea retine, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 5.921 din 16 decembrie 2003, pronuntata de Sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in care s-au retinut urmatoarele: „Referitor la critica potrivit careia nedepunerea dosarului de urmarire penala, in integralitatea sa, la instanta de judecata cu cel putin 5 zile mai inainte de expirarea duratei arestarii preventive ar atrage nulitatea absoluta a actului de sesizare, este de retinut ca aceasta prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevazut niciun fel de sanctiune, dupa cum aceasta nu se inscrie nici in cazurile de nulitate prevazute de art. 197 alin. (2) din Codul de procedura penala”; Sentinta penala nr. 4.781 din 11 august 2006, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care a retinut ca „Termenul de 5 zile la care se refera art. 159 alin. (1) din Codul de procedura penala este unul «de recomandare», in acest caz sanctiunea nulitatii absolute a sesizarii instantei nefiind incidenta.”; Decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala, prin care s-a retinut ca, „In ceea ce priveste termenul de 5 zile prevazut de art. 159 alin. (1) din Codul de procedura penala, acesta este un termen de recomandare, si nu de decadere, instanta fiind legal sesizata cu propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive.” Totodata, Curtea retine faptul ca toate instantele impartasesc punctul de vedere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie in privinta naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestarii preventive si a consecintelor nerespectarii acestuia. De altfel, aceasta a fost si opinia instantei in fata careia a fost invocata prezenta exceptie de neconstitutionalitate, judecatorul de drepturi si libertati calificand termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestarii preventive ca fiind de recomandare, retinand in acest sens ca nerespectarea acestuia nu atrage sanctiuni procesuale pentru actul efectuat. In motivarea acestei opinii, judecatorul de drepturi si libertati, analizand dispozitiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala, a observat ca nerespectarea unui termen procedural atrage decaderea din exercitiul dreptului si nulitatea actului facut peste termen atunci cand este vorba despre „exercitarea unui drept procesual”. Or, drepturile procesuale sunt exercitate de catre parti, si nu de catre organele judiciare, care indeplinesc obligatii legale, iar de esenta unei obligatii este faptul ca persoana careia ii incumba nu poate renunta la ea din proprie vointa.
22. Totodata, Curtea retine ca Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicata in Monitorul Oficial la Romaniei, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronuntata in cadrul solutionarii unui recurs in interesul legii, a statuat ca dispozitiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedura penala din 1968 se interpreteaza in sensul ca sintagma folosita de legiuitor „inainte de expirarea duratei arestarii preventive dispuse anterior incheierii atacate” are caracter imperativ, si nu de recomandare, asa incat „recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a masurii arestarii preventive va fi solutionat intotdeauna inainte de expirarea duratei arestarii preventive dispuse anterior incheierii atacate”.
23. Curtea observa ca sintagma „inainte de expirarea duratei arestarii preventive” a fost preluata si in noua reglementare referitoare la calea de atac impotriva incheierilor prin care se dispune asupra masurilor preventive in cursul urmaririi penale, cat priveste contestatia formulata de procuror impotriva incheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestarii preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedura penala]. Asa incat, avand in vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedura penala, ratiunile care au justificat pronuntarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie se mentin si in prezent, astfel ca subzista caracterul obligatoriu al dezlegarii date problemei de drept cat priveste dispozitivul deciziei mentionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei „inainte de expirarea duratei arestarii preventive”.
24. In continuare, cu privire la definirea „termenului” in materia procedurii penale, Curtea retine ca acesta este intervalul de timp inauntrul caruia sau pana la care se pot ori trebuie indeplinite anumite activitati sau acte in cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp inauntrul caruia ori pana la care se poate indeplini, nu este permis a se indeplini sau trebuie indeplinit un act, o activitate sau o masura procesuala ori exercitat un drept procesual, o sanctiune ori masura de drept penal, dupa caz. Prin institutia termenului, astfel cum este reglementata in art. 268-271 din Codul de procedura penala, legea asigura indeplinirea actelor procedurale in intervalele de timp impuse de succesiunea fireasca a etapelor procesuale menite sa garanteze infaptuirea actului de justitie. Spre deosebire de termenele substantiale, care asigura ocrotirea drepturilor si intereselor legitime in caz de restrangere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea in ritm rezonabil a tuturor operatiunilor specifice fiecarei faze procesuale, in vederea realizarii scopului procesului penal, fara a impiedica aflarea adevarului sau lezarea in vreun fel a drepturilor si intereselor legitime ale partilor.
25. In raport cu caracterul si efectele lor termenele procedurale au fost clasificate in termene peremptorii (imperative) - acelea inauntrul duratei carora trebuie sa fie indeplinit sau efectuat un act, termen ce creeaza o limitare, actul trebuind efectuat inainte de implinirea termenului; dilatorii (prohibitive) - acelea care nu ingaduie indeplinirea sau efectuarea unui act decat dupa expirarea duratei lor; oranduitorii (de recomandare) - acele termene care fixeaza o perioada de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar in caz de nerespectare, nu atrag sanctiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sanctiuni disciplinare ori amenda judiciara pentru persoanele care aveau obligatia sa il respecte. Totodata, dupa sanctiunea ce intervine in caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, in caz de nerespectare, consecinte referitoare la validitatea actului indeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, in caz de nerespectare, nu atrag efecte in privinta actului indeplinit.
26. Curtea retine ca una dintre garantiile cele mai puternice pentru asigurarea indeplinirii actelor procesuale si procedurale potrivit prescriptiilor legii o constituie sanctiunea procesual penala, care consta fie in pierderea unor drepturi procesuale, fie in lipsirea de valabilitate a actelor procesuale si procedurale ori a masurilor procesuale dispuse sau efectuate cu incalcarea conditiilor impuse de norma de procedura. Sanctiunile privind nerespectarea termenelor procedurale deriva din principiul legalitatii procesului penal, enuntat de art. 2 din Codul de procedura penala si consfintit prin dispozitiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentala, si sunt reglementate in cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), si anume: decaderea din exercitiul unui drept, nulitatea actului facut peste termen si incetarea unei masuri procesuale temporare.
27. Cat priveste sanctiunea decaderii din exercitiul unui drept reglementata de art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala, aceasta consta in pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat in termenul peremptoriu prevazut de lege si priveste actul efectuat, atragand nulitatea acestuia, ce decurge din faptul ca persoana care a indeplinit actul pierduse exercitiul dreptului procesual privitor la acel act. Asadar, consecinta efectuarii unui act dupa ce subiectul a pierdut facultatea procesuala de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale si procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva infaptuire a procesului penal, iar pentru a-si produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie indeplinite si efectuate de organele judiciare si de parti in conformitate cu dispozitiile legii.
28. In cazul nulitatii, actul este indeplinit cu incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenta sau de procedura propriu-zisa, unele dintre aceste norme fiind inscrise in art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedura penala drept cazuri de nulitate absoluta, si, totodata, incalcarea legii trebuie sa produca o vatamare bunei desfasurari a procesului penal ori intereselor legale ale participantilor, prin neasigurarea exercitarii drepturilor lor ori prin incalcarea altor valori procesuale, iar vatamarea produsa sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului.
29. Avand in vedere toate acestea si tinand cont de faptul ca autorul exceptiei critica prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, „in masura in care s-ar interpreta ca termenul de 5 zile este un termen de recomandare, si nu unul imperativ”, Curtea constata ca, in cauza de fata, este pusa in discutie insasi constitutionalitatea interpretarii pe care acest text de lege a primit-o in practica, in concret, natura juridica a termenului reglementat de normele procesual penale precitate.
30. Referitor la aceasta critica, in acord cu jurisprudenta constanta a Curtii, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, si Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea retine ca instanta de contencios constitutional este competenta sa realizeze o astfel de analiza, de vreme ce „deturnarea reglementarilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematica interpretare si aplicare eronata a acestora de catre instantele judecatoresti sau de catre celelalte subiecte chemate sa aplice dispozitiile de lege, poate determina neconstitutionalitatea acelei reglementari”. In acest caz, Curtea are competenta de a elimina viciul de neconstitutionalitate astfel creat, esential in asemenea situatii fiind asigurarea respectarii drepturilor si libertatilor persoanelor, precum si a suprematiei Constitutiei.
31. Prin urmare, independent de interpretarea pe care jurisprudenta a dat-o normei supuse controlului de constitutionalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala prin raportare la dispozitiile constitutionale si conventionale invocate si va conferi textului criticat interpretarea care il face compatibil cu Legea fundamentala si Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
32. In acest sens, pentru inceput, Curtea observa ca unul dintre argumentele practicii judiciare, precitate in paragraful 21, care a calificat termenul analizat ca fiind un termen de recomandare, este acela ca sesizarea instantei pentru prelungirea arestarii preventive nu este un „drept” al procurorului, ci o obligatie a acestuia in economia procesului penal, o conditie esentiala pentru a se putea dispune prelungirea. Astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a pune in miscare actiunea penala, de a lua anumite masuri de preventie apar ca obligatii ale acestor organe, astfel incat decaderea nu opereaza pentru actele efectuate de organele judiciare cu depasirea termenelor imperative prevazute de lege, cu exceptia termenelor pentru declararea cailor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunta la exercitarea lor si, totodata, neexercitarea cailor de atac nu impiedica desfasurarea sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotriva, il apropie de final.
33. Curtea retine insa ca procurorul, ca organ specializat al statului, in calitatea sa de participant in procesul penal, potrivit art. 29 din Codul de procedura penala, avand in vedere atributiile stabilite prin art. 55 alin. (3) din acelasi cod si in virtutea rolului sau constitutional consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentala, exercita, in cadrul procesului penal, atat drepturi, cat si obligatii. Aceasta, intrucat continutul raportului juridic procesual penal priveste drepturile si obligatiile subiectilor sai, participanti la realizarea procesului penal, iar subiectul prezent in toate raporturile juridice procesual penale este statul, care isi exercita drepturile si obligatiile prin intermediul organelor judiciare, printre care se afla si procurorul [art. 30 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala]. Drepturile organelor judiciare, precum si obligatiile acestora nu privesc doar aspectele ce tin de competenta acestora, ci privesc desfasurarea intregului proces penal, de vreme ce drepturile si obligatiile corelative, componente ale raportului juridic procesual penal, se leaga, in fiecare faza a procesului, intre organul judiciar si ceilalti participanti in procesul penal.
34. Mai mult, avand in vedere prevederile art. 224 alin. (1) din Codul de procedura penala potrivit carora „Procurorul, daca apreciaza ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege, intocmeste o propunere motivata de luare a masurii arestarii preventive fata deinculpat [...]” raportate la prevederile art. 234 alin. (1) din acelasi cod, care dispun ca „Arestarea preventiva a inculpatului poate fi prelungita [...]”, si ale art. 234 alin. (2) conform carora „Prelungirea arestarii preventive se poate dispune numai la propunerea motivata a procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala”, Curtea apreciaza ca posibilitatea prelungirii arestarii preventive in cursul urmaririi penale, prin depunerea unui referat in acest sens la judecatorul de drepturi si libertati, este un drept procesual ce apartine numai procurorului, iar nu o obligatie a acestuia, avand in vedere si faptul ca prelungirea arestarii in cursul urmaririi penale este conditionata de mentinerea temeiurilor care au determinat arestarea initiala sau existenta unor temeiuri noi care sa justifice prelungirea masurii.
35. Totodata, Curtea retine ca argumentele aduse in sustinerea tezei potrivit careia decaderea pentru actele efectuate de organele judiciare opereaza doar pentru depasirea termenelor imperative pentru declararea cailor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunta la exercitarea lor si, de asemenea, neexercitarea cailor de atac nu impiedica desfasurarea sau finalizarea procesului penal, sunt pe deplin valabile si in ceea ce priveste dreptul procurorului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive. Astfel cum s-a aratat, normele procesual penale, precitate in paragraful anterior, stabilesc competenta exclusiva a procurorului in formularea si depunerea referatului de prelungire a masurii privative de libertate, pe de o parte, iar, pe de alta parte, depunerea prelungirii arestarii preventive nu este obligatorie, procurorul avand facultatea de a renunta la exercitarea acestui drept, acest fapt neimpiedicand desfasurarea sau finalizarea procesului penal.
36. In continuare, Curtea observa ca de esenta termenelor de recomandare este lipsa oricarei sanctiuni procesuale pentru actul neefectuat, asa incat in masura in care s-ar retine ca termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala are natura juridica a unui termen de recomandare, in caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici macar dispozitiile procesual penale referitoare la nulitatea relativa, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedura penala. Doar termenele peremptorii (imperative) atrag, in caz de nerespectare, consecinte referitoare la validitatea actului indeplinit, sanctiunile ce pot interveni in caz de incalcare a acestora fiind reglementate in art. 268 alin. (1)-(3) din Codul de procedura penala, si anume: decaderea din exercitiul unui drept, nulitatea (absoluta sau relativa) a actului facut peste termen si incetarea unei masuri procesuale temporare.
37. Intrucat suntem in prezenta unui control de constitutionalitate, Curtea va analiza in ce masura nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestarii preventive aduce atingere dispozitiilor constitutionale ale art. 24 relative la dreptul la aparare si garantiilor statuate prin dispozitiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care consacra dreptul la aparare si dreptul acuzatului de a „de a dispune de timpul si de facilitatile necesare pentru pregatirea apararii sale”.
38. Cat priveste dreptul la aparare, Curtea retine ca acesta este de natura constitutionala, fiind consacrat in art. 24 din Constitutie care prevede ca „dreptul la aparare este garantat” si ca „in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”, precum si, prin prisma art. 20 din Constitutie, de natura conventionala, intrucat, in conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Conventie, „orice acuzat are dreptul in special de a se apara el insusi sau de a beneficia de asistenta unui avocat la alegerea sa [...]”. Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Conventie, care reglementeaza aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevazut de paragraful 1 al aceluiasi articol, garanteaza ca procedura pornita impotriva unui acuzat nu se va derula fara ca acesta sa fie aparat in mod adecvat.
39. De asemenea, Curtea observa ca art. 10 din Codul de procedura penala reglementeaza dreptul la aparare ca principiu al procedurilor penale si al procesului penal in ansamblul sau, in concordanta cu prevederile constitutionale si conventionale ce consacra acest drept, stabilind atat drepturi procesuale ale partilor si subiectilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) si (3)], cat si garantii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) si (5)]. Din continutul dreptului la aparare reglementat, cu titlu de principiu, in art. 10 din Codul de procedura penala coroborat cu prevederile privind avocatul si asistenta juridica (art. 88-95 din Codul de procedura penala), cu cele privind obligatiile organelor de urmarire penala [art. 306 alin. (3), art. 307, art. 308, art. 309, art. 311, art. 313 alin. (3), art. 319, art. 336-341 din Codul de procedura penala] si cu cele ale instantei de judecata privind respectarea dreptului la aparare (art. 356, art. 364, art. 365, art. 366 din Codul de procedura penala), Curtea observa ca solutia consacrata legislativ de Codul de procedura penala, referitoare la sanctionarea incalcarii dreptului la aparare, este aceea a nulitatii relative care este antrenata numai atunci cand a fost adusa atingere efectiva drepturilor partilor ori ale subiectilor procesuali principali, care nu poate fi inlaturata altfel decat prin desfiintarea actului, in conditiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedura penala. Exceptie fac situatiile particulare reglementate in Codul de procedura penala in art. 281 alin. (1) lit. e) si f), cu privire la incalcarea dispozitiilor referitoare la prezenta suspectului sau a inculpatului, atunci cand participarea sa este obligatorie potrivit legii si, respectiv, asistarea de catre avocat a suspectului sau a inculpatului, precum si a celorlalte parti, atunci cand asistenta este obligatorie, ce figureaza printre cazurile de nulitate absoluta care poate fi invocata in conditiile art. 281 alin. (4) din acelasi cod.
40. Cat priveste dreptul „acuzatului” de a beneficia de „timpul si inlesnirile necesare pregatirii apararii”, statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care consacra aceasta garantie specifica unui proces echitabil, instituita in materie penala, Curtea observa ca acesta a fost transpus in dreptul intern, respectiv in art. 10 alin. (2) din Codul de procedura penala, ca drept acordat partilor, subiectilor procesuali principali si avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedura penala fiind un text nou, preluat din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, interpretarea lui nu se poate face decat prin prisma jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observa ca art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ca si art. 10 alin. (2) din Codul de procedura penala care are un continut identic poarta asupra a doua elemente indispensabile unei aparari veritabile, respectiv timpul si inlesnirile sau facilitatile.
41. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui „acuzat” si al inlesnirilor, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca atunci cand se examineaza chestiunea de a sti daca „acuzatul” a dispus de un termen adecvat pentru pregatirea apararii sale, trebuie sa se tina seama de natura procesului, precum si de complexitatea cauzei si de stadiul procedurii (Hotararea din 10 iulie 2012, pronuntata in Cauza Gregačević impotriva Croatiei, paragraful 51). Totodata, instanta de contencios european al drepturilor omului a retinut in Decizia din 9 iulie 1981, pronuntata in procedura de admisibilitate a cererii in Cauza Kröcher si Möller impotriva Elvetiei, si in Decizia din 12 iulie 1978, pronuntata in procedura de admisibilitate a cererii in Cauza Bonzi impotriva Elvetiei, ca articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Conventie protejeaza acuzatul de un proces grabit, intrucat desi este important ca organizarea unei proceduri sa se realizeze intr-un termen adecvat care sa asigure o durata rezonabila, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre parti (Hotararea din 20 septembrie 2011, pronuntata in Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos impotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea retine si cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Hotararea din 19 octombrie 2004, pronuntata in Cauza Makhfi impotriva Frantei, paragraful 40. Astfel, instanta europeana de contencios a drepturilor omului a decis ca atunci cand „acuzatul” se afla in detentie provizorie, notiunea de„inlesniri” poate include si conditiile de detentie care trebuie sa ii permita sa citeasca si sa scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregatirea apararii, si, in toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie sa puna acuzatul si avocatul sau in situatia de a participa la proces in stare de oboseala excesiva.
42. Avand in vedere acestea, Curtea constata ca in cazurile in care propunerea de prelungire a arestarii preventive se depune cu mai putin de 5 zile inainte de expirarea duratei masurii, intervalul de timp ramas pana la solutionarea propunerii este insuficient pentru pregatirea unei aparari efective, incalcandu-se astfel art. 24 din Constitutie si art. 20 din Legea fundamentala raportat la dispozitiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventie. Aceasta intrucat dreptul la aparare in materia masurilor preventive trebuie exercitat in mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intentia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantarii libertatii persoanei si asigurarea dreptului la aparare al inculpatului arestat o regula efectiva, iar nu una declarativa, pur teoretica. De altfel, Curtea retine ca, din jurisprudenta instantei de la Strasbourg se desprind exigente suplimentare de natura sa asigure un continut mai profund dreptului la aparare. In viziunea Curtii Europene a Drepturilor Omului nu este suficienta existenta unui aparator, ci este necesar ca autoritatile judiciare sa ia masuri pentru ca aparatorul sa-si exercite efectiv drepturile si obligatiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotararii din 21 aprilie 1998, pronuntata in Cauza Daud impotriva Portugaliei, paragraful 42, in situatia in care aparatorul nu sesizeaza instanta cu privire la lipsa conditiilor pentru a studia suficient de bine dosarul si pentru a pregati, impreuna cu clientul sau, apararea, instanta trebuie sa manifeste initiativa, sa nu ramana pasiva si sa amane dezbaterile pentru ca apararea sa poata fi asigurata in conditii optime. Aceasta preocupare pe care trebuie sa o aiba instanta pentru realizarea unei aparari efective si eficiente apare in viziunea Curtii ca fiind o obligatie importanta a judecatorilor impusa, in egala masura, de prevederile Conventiei. De altfel, in aceasta hotarare, la paragraful 38, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reiterat faptul ca drepturile garantate de Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale trebuie sa fie concrete si efective, iar nu drepturi teoretice si iluzorii, astfel ca autoritatilor nationale li se cere sa intervina daca nu s-a asigurat in mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau daca au luat cunostinta de lipsa de aparare in alt mod. Curtea retine ca jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului contureaza extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la aparare si obligatiile organelor judiciare in asigurarea unei efective realizari a acestui drept, asa incat, instanta de judecata are obligatia sa inlature orice manifestare de superficialitate si formalism in ceea ce priveste respectarea dreptului la aparare. In acest sens sunt: Hotararea din 24 noiembrie 1993, pronuntata in Cauza Imbrioscia impotriva Elvetiei, paragraful 38, Hotararea din 13 mai 1980, pronuntata in Cauza Artico impotriva Italiei, paragraful 33, si Hotararea din 9 octombrie 1979, pronuntata in Cauza Airey impotriva Irlandei, paragraful 24.
43. In continuare, Curtea constata ca incalcarea normelor constitutionale si conventionale referitoare la dreptul la aparare este cu atat mai evidenta in cazurile in care s-a dispus extinderea actiunii penale pentru alte infractiuni fata de inculpat, cum este si situatia autorului exceptiei de neconstitutionalitate. Or, Curtea retine ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, persoana acuzata trebuie sa fie corespunzator informata cu privire la orice modificari ale acuzatiei si sa i se acorde timpul si facilitatile necesare pentru a-si pregati apararea pe baza noilor informatii ori afirmatii (Hotararea din 25 iulie 2000, pronuntata in Cauza Mattoccia impotriva Italiei, paragraful 61, si Decizia din 5 septembrie 2006, pronuntata in procedura de admisibilitate a cererii in Cauza Bäckström si Andersson impotriva Suediei), in acelasi fel instanta europeana stabilind, in Hotararea din 2 octombrie 2001, pronuntata in Cauza G.B. impotriva Frantei, paragrafele 60-62, ca trebuie sa se acorde timp suplimentar apararii pentru a-si adapta pozitia, pentru a-si pregati o cerere in situatia in care se depun noi probe de catre acuzare. Caracterul adecvat al informatiilor trebuie sa se realizeze in relatie cu art. 6 paragraful 3 lit. b) din Conventie care recunoaste oricarei persoane dreptul de a dispune de timpul si de facilitatile necesare pregatirii apararii sale si in lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al art. 6 din Conventie (Hotararea din 25 iulie 2000, pronuntata in Cauza Mattoccia impotriva Italiei, paragraful 60).
44. Totodata, Curtea retine faptul ca, in vederea pregatirii apararii, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunostinta de intreg materialul dosarului de urmarire penala in procedurile desfasurate in fata judecatorului de drepturi si libertati privind masurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedura penala]. Aceasta este o veritabila exceptie de la posibilitatea procurorului de a restrictiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmarire penala, in procedura de control al legalitatii masurilor preventive, fiind retinut si de instanta europeana, in vederea asigurarii egalitatii de arme, in Hotararea din 20 februarie 2014, pronuntata in Cauza Ovsjannikov impotriva Estoniei, paragraful 72, si in Hotararea din 1 decembrie 2009, pronuntata in Cauza Irinel Popa si altii impotriva Romaniei, paragraful 45.
45. De asemenea, Curtea observa ca instanta europeana de contencios al drepturilor omului a retinut in Hotararea din 17 iulie 2001, pronuntata in Cauza Sadak si altii impotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, si in Hotararea din 2 noiembrie 2010, pronuntata in Cauza Sakhnovskiy impotriva Rusiei, paragrafele 103 si 106, faptul ca, in anumite circumstante, se poate cere instantei o amanare a termenului pentru a acorda apararii timp suficient. In acest context, Curtea retine ca in cazurile in care propunerea privind prelungirea arestarii preventive se depune la instanta cu mai putin de 5 zile inainte de expirarea duratei masurii preventive, judecatorul de drepturi si libertati se afla in imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei aparari eficiente si adecvate. Asa incat, in aceste cazuri, amanarea solutionarii propunerii de arestare preventiva de catre judecatorul de drepturi si libertati, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient in vederea realizarii unei aparari efective, nu este de natura sa inlature incalcarea dreptului la aparare al inculpatului ce rezulta din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala.
46. Pe de alta parte, Curtea retine ca, in situatia in care procurorul depune propunerea de prelungire a arestarii preventive la instanta cu mai putin de 5 zile inainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel ramas este insuficient pentru studierea de catre judecator a cauzei, pentru derularea sedintei si pentru solutionarea propunerii in raport cu dispozitiile referitoare la infaptuirea justitiei, cuprinse in art. 124 din Legea fundamentala. Or, Curtea retine ca ratiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala este si aceea de a da posibilitatea judecatorului sa cunoasca dosarul cauzei pentru a putea delibera si dispune in cunostinta de cauza cu privire la cererea de prelungire a masurii privative de libertate, astfel incat sa fie inlaturat arbitrariul din solutia sa. Asa incat, in lipsa unui termen indestulator in care sa studieze propunerea de arestare preventiva, instanta ar putea pronunta o solutie ce nu s-ar baza pe cunoasterea amanuntita a cauzei, garantarea dreptului la aparare al inculpatului arestat impunand sa nu existe nici macar o aparenta de arbitrar in modul in care judecatorul de drepturi si libertati dispune cu privire la prelungirea duratei masurii privative de libertate. De altfel, Curtea retine ca in Hotararea din 19 octombrie 2004, pronuntata in Cauza Makhfi impotriva Frantei, paragraful 40, precitata, instanta europeana de contencios al drepturilor omului a statuat ca este crucial ca judecatorul sa beneficieze de deplina capacitate de concentrare si atentie pentru a putea urmari dezbaterile si pentru a dispune o solutie lamuritoare.
47. Asadar, Curtea retine ca in aceasta materie dreptul la aparare, prin importanta pe care o are, excedeaza sferei intereselor inculpatului, interesand intreg procesul penal si activitatea judiciara in general. In acest context, Curtea retine si cele statuate de Curtea Constitutionala Federala a Germaniei in Decizia 2 BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, aceasta instanta constitutionala a statuat faptul ca, „Pentru cea mai grava forma de imixtiune in dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede conditia existentei unei legi (formale), precum si competenta exclusiva, procesuala, a instantei, aceasta nefiind la discretia legiuitorului. Competenta exclusiva a instantei serveste asigurarii accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate sa asigure conditiile pentru ca aceasta competenta exclusiva sa fie practic efectiva. Prin urmare, statul are obligatia constitutionala sa asigure accesul la judecatorul competent - [cel putin in timpul zilei] - si, astfel, de a-i face acestuia posibila indeplinirea, in mod adecvat, a atributiilor sale judecatoresti.”
48. In concluzie, avand in vedere toate cele aratate, tinand cont de faptul ca ratiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestarii preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la aparare al inculpatului arestat si de a elimina arbitrariul cat priveste dispunerea prelungirii masurii privative de libertate, Curtea constata ca acest termen are natura juridica a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozitiile constitutionale si conventionale referitoare la dreptul la aparare si cu dispozitiile constitutionale privind infaptuirea justitiei.
49. Prin urmare, Curtea retine ca nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestarii preventive la judecatorul de drepturi si libertati „cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive” este de natura sa cauzeze o vatamare procesuala, concretizata in incalcarea dreptului fundamental la aparare al inculpatului arestat, asa incat sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala, sanctiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decaderea procurorului din exercitiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv si nulitatea absoluta a actului facut peste termen.

50. Pentru considerentele expuse mai sus, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA

In numele legii

DECIDE:

Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Savel Viorel Botezatu in Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Sectia penala si constata ca dispozitiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedura penala sunt constitutionale in masura in care nerespectarea termenului „cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive” atrage incidenta art. 268 alin. (1) din Codul de procedura penala.
Definitiva si general obligatorie.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Tribunalului Suceava - Sectia penala si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Pronuntata in sedinta din data de 30 aprilie 2015.

PRESEDINTE, DANIEL MARIUS MORAR
Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu