Departe de copiii nostri

Mi se intampla sa nu stiu cine sunt copiii mei chiar si cand sunt in imediata lor proximitate. Dar asta nu ma sperie! Dimpotriva, ma determina sa vreau sa inteleg felul in care ei sunt construiti si ce ii determina sa actioneze intr-un fel sau altul.

Nu poti controla in totalitate dezvoltarea copilului tau, nu-i poti forma caracterul in proportie de 100%, nu e nici sanatos, nici de dorit – vrem sa crestem copii deosebiti, cu personalitati unice, capabili, la maturitate, sa-si ia soarta in propriile maini si sa decida pentru ei insisi. Si totusi, in ce masura le influenteaza devenirea persoanele cu care intra in contact de-a lungul timpului? Ce se intampla cand suntem departe de copiii nostri? E o chestiune care merita dezbatuta.

Scoala, afterschool si activitati extracurriculare

Copilul tau isi petrece la gradinita, la scoala sau la afterschool cea mai mare parte din zi. E, cum ar veni, serviciul lui. Insa daca tu ai posibilitatea sa alegi unde lucrezi si daca nu te regasesti in acel mediu profesional sa pleci, cel mic nu iti poate urma exemplul. Noi suntem cei care alegem unde sa invete si cine sa-i invete, asa ca trebuie sa fim atenti de doua ori: cand alegem dascalul si cand observam o schimbare de atitudine in comportamentul copilului. Nu opta pentru o gradinita sau o scoala care i-a multumit pe altii, ce a fost bun pentru ei, nu e neaparat necesar sa fie si pentru copilul tau.

Recomandarile sunt folositoare doar in scop orientativ. Viziteaza mai multe institutii de invatamant si solicita sa asisti la cateva ore deschise. Il poti lua si pe cel mic dupa tine, ca sa-si dea seama daca este sau nu pe aceeasi lungime de unda cu stilul de predare al dascalului.

Fii atenta si la starea de spirit a celui mic: daca devine trist, speriat, se inchide in sine si nu vrea sa comunice, motivul ar putea fi tot o problema la scoala. Pune-i intrebari, astfel incat sa iti dezvaluie ce il deranjeaza, dar fara sa se simta in nesiguranta daca face asta, sau ca marturisirea lui va avea repercusiuni.

Bunici si bone

Bunicii sunt cei mai buni oameni din lume, sunt niste parinti mai blanzi, mai rabdatori, mai jucausi si mult mai disponibili. Chiar asa sa fie? De fapt, multi dintre bunici isi iau revansa in fata nepotilor, crezand ca, daca le indeplinesc toate dorintele, se vor simti mai putin vinovati pentru timpul pe care nu l-au petrecut cu noi, copiii lor, sau pentru momentele in care si-au iesit din pepeni ori ne-au dat sfaturi nu tocmai folositoare.

Ei bine, bunicii care doresc sa se implice in cresterea nepotilor trebuie sa inteleaga limpede ca nu se pot erija in parinti. Ca, oricat l-ar iubi pe cel mic, regulile jocului sunt facute de mama si tata. Altfel, valul de dragoste revarsat asupra odorului s-ar putea sa-l inece sau, cu alte cuvinte, micutul ar putea deveni un mare rasfatat. De aici si pana la a considera ca i se cuvine totul, nu mai e decat un pas. Iar din acest punct incoace, frustrarile pe care le va simti mai tarziu, ca adult, cand lucrurile nu vor iesi asa cum si-ar dori (si, inevitabil, se va intampla si asta uneori), il pot coplesi si ii pot strica tocmai calitatea vietii.

Fratii mai mari

Sa nu vi se para ciudat ca i-am trecut si pe ei pe lista. Influenta fratelui mai mare e covarsitoare in formarea unui copil. Spre exemplu, cand ambii copii sunt de acelasi sex, intervine nu doar competitia, ci si gelozia. Mi s-a intamplat adesea ca sora mea, cu noua ani mai mare ca mine, sa imi adreseze vorbe rautacioase si descurajante, motivand ca nu facea decat sa glumeasca sau, cel mult, sa ma tachineze. In timp, aceste remarci ale ei m-au afectat si o buna bucata de vreme nu am avut incredere in mine.

La fel se intampla acum cu cele doua fetite ale mele. Copilul cel mare il ia peste picior pe cel mic, pe motiv ca cel din urma e sacaitor si plictisitor. E felul ei de a-i spune celei mici ca diferenta de varsta de cinci ani dintre ele duce la preocupari diferite, la timpi de miscare si actiune diferiti.

In astfel de cazuri, discuta cu fratele mai mare, explica-i ca a fost si el candva la fel si ca ceva mai multa rabdare nu ar strica. E greu sa te pui in locul celuilalt la varste atat de fragede, dar nu imposibil – iar repetitia e mama invataturii.

Celalalt parinte

Fie ca sunt impreuna sau separati, parintii trebuie sa incerce sa aiba pareri comune cand vine vorba despre copii. Cand un parinte spune da si altul nu, copilul nu va sti pe cine sa asculte. Va sfarsi prin a nu mai asculta pe nimeni si nimeni nu va avea de castigat. Cand tu nu esti in preajma, roaga-l pe celalalt parinte sa nu-ti conteste spusele, sa nu ii permita ceea ce tu ii refuzi si ai grija sa faci si tu la fel. Asa, copilul va invata respectul, va sti sa-si tina cuvantul dat si va intelege ca unele lucruri sunt permise, iar altele nu.

Strada

De aici au invatat fetele mele primele cuvinte urate. Cand au implinit o varsta suficient de mare, am cantarit mult pana am hotarat sa le las sa se joace pe strada, impreuna cu alti copii de prin vecini. La inceput, am stat retrasa intr-un colt si le-am urmarit. Totul a decurs bine, dar mi-am dat seama ca nu voi putea face asta la infinit. Desigur, dupa ce m-am retras, ceata de copii n-a mai fost la fel de atenta cu exprimarea verbala. Le-am auzit vorbind urat una cu cealalta, folosind invective. M-am speriat, le-am mustrat, le-am explicat de ce e jignitor sa le foloseasca.

Mi-am dat seama ca cea mica nici macar nu pricepea ce inseamna cuvintele pe care le striga in gura mare. Dar nu le-am interzis sa se mai joace cu alti copii. Este un soi de libertate pe care majoritatea copiilor din ziua de azi au pierdut-o. Majoritatea „scapa“, literalmente, de sub ochiul vigilent al parintelui de-abia dupa ce termina liceul. Nu e de mirare ca multi nu se descurca in viata, ca amana momentul desprinderii definitive de cordonul ombilical. Ca nu-si gasesc un loc si un rost in viata, departe de aripa protectoare, ca de closca, a casei parintesti.

Lasandu-le libere in mod controlat, am observat la fetele mele capacitatea de a se apara, de a-si sustine punctul de vedere, abilitatea de a se adapta interlocutorului si disponibilitatea de a spune ce le apasa, atunci cand se intampla asta.

Cu totii, ca parinti, ne dorim ce e mai bine si mai bun pentru pruncii nostri. Dar asta nu inseamna sa ii sufocam cu prezenta noastra, ei nu ne apartin, ci ne-a fost harazita onoarea si sansa de a avea grija de ei pana vor creste mari. Iar dupa mine, cea mai buna forma de ocrotire e aceea din umbra, care nu se vede, dar se simte.