Vrei să ai un copil inteligent emoţional?

De ce este inteligenţa emoţională atât de importantă în creşterea unui copil? Gestionarea anxietăţii cu scopul de a te apuca de un proiect important, gestionarea furiei pe care ai putea s-o simţi din pricina unui conflict marital, gestionarea fricii trăite în momentul când candidezi pentru un job – adică acea capacitate a unui om de a-şi gestiona emoţiile într-un mod sănătos – va determina calitatea vieţii lui într-o manieră mai importantă decât IQ-ul lui.

Care sunt componentele de bază ale unui EQ (coeficient de inteligență emoțională) ridicat? Cunoaşterea de sine emoţională şi acceptarea de sine, sensibilitate la părerile altora, empatie (care poate fi definită că fiind capacitatea de a vedea şi de a simţi ceva din punctul de vedere al celuilalt) şi capacitatea de autoreglare a anxietăţii pentru a putea discuta despre probleme cu încărcătură emoţională într-un mod constructiv.

EQ-ul copilului tău să se construiască în relaţia lui cu tine. Cum poţi tu contribui la o bază solidă?

1. Ia-l pe cel mic în braţe atunci când îşi doreşte şi răspunde rapid la plânsul lui

Un EQ ridicat începe încă din copilărie, de la primele interacţiuni ale copilului cu persoanele care au grijă de el, de la care deprinde sentimente de siguranţă şi de încredere.

2. Calmează-ţi anxietatea

În urmă cu aproape o sută de ani, psihologul Harry Stack Sullivan a enunţat ideea că sugarii capătă anxietatea de la părinţii lor. Cercetările recente au confirmat faptul că atingerea, vocea şi mişcările părinţilor pot fie să liniştească un copil, fie să-i crească anxietatea.

3. Ajută-l să înveţe să se autoliniștească

Acum ştim că bebeluşii învaţă să se calmeze dacă cineva îi ajută pe ei să se liniştească. Astfel, ei înțeleg că trăirile generate de nevoile lor fizice şi emoţionale pot fi gestionate. De fapt, capacitatea lor de autoliniștire de la vârste mai mari începe să se construiască de acum, ceea ce înseamnă că sistemul nervos și creierul sugarilor nu se dezvoltă în mod adecvat decât dacă bebeluşii sunt îmbrăţişaţi şi alinați când sunt supăraţi.

Sugarii experimentează nevoi despre care nu se spune neapărat că pun viaţa în pericol (foamea prelungită sau un adult care nu e prezent ca să aibă grijă de ei ar putea fi, însă). Emoţiile, însă, îi copleşesc pe aceşti copii. Dacă nu sunt liniștiți de un adult, sistemul lor nervos nu poate trasa căile ce le-ar permite mai târziu să se calmeze.

În anii următori ai copilăriei, sentimentele lor de neputinţă, frică sau furie pot declanşa o anxietate zdrobitoare, ceea ce-i face pe aceşti copii să răbufnească din cauză că nu-şi pot tolera sentimentele sau că nu se pot linişti singuri.

4. Acceptă şi recunoaşte emoţiile copilului tău

Poţi (şi ar trebui) să stabiliești nişte limite la acţiunile copilului, atunci când e necesar. Învaţă-i pe copii că nu-şi pot alege emoțiile mai mult decât pot să-şi aleagă braţele şi picioare, dar ei pot – şi trebuie – să aleagă ce să facă cu aceste emoții.

5. Când ai îndoieli, empatizează

Empatia şi acceptarea îl ajută pe copil să-şi accepte emoţiile, lucru ce îi permite să-şi rezolve sentimentele şi să meargă mai departe. Empatia ta îl învață pe cel mic că viaţa lui emoţională nu este periculoasă, nu este ruşinoasă şi, de fapt, se poate gestiona. El învaţă că nu este singur. Învaţă că până şi părţile mai puţin plăcute ale lui pot fi acceptate, ceea ce înseamnă că el poate fi în întregime acceptat. El învaţă, la rândul lui, să se înţeleagă şi să se accepte.

6. Nu încerca să-i distragi atenţia de la sentimentele lui

Şi nu-l face de ruşine el când e rănit (“o zgârietură ca asta n-are cum să te doară”, “băieţii mari nu plâng.”). Recunoaşte-i trăirile, empatizează, lasă-l să-ţi arate ce s-a întâmplat şi dă-i un pic de timp pentru a procesa situaţia. Apoi el va fi gata să meargă mai departe.

7. Reprimarea nu funcţionează

Să nu fii de acord cu frica sau cu furia lui nu-l va opri de la a avea aceste emoții, dar se poate simți obligat să şi le reprime.

Emoțiile reprimate nu dispar la fel cum se întâmplă cu emoțiile care au fost exprimate în mod liber. Emoțiile reprimate sunt “încuiate” şi caută o cale de ieşire. Pentru că ele nu se află sub un control conştient, acestea ies afară necontrolat – un preşcolar îşi bate sora, un copil de şapte ani are coşmaruri sau un puşti de unsprezece ani capătă un tic nervos.

8. Ascultarea activă ajută, practic, întotdeauna la izgonirea sentimentelor puternice

Acceptarea sentimentelor şi analizarea lor îi arată celui mic că înţelegi despre ce e vorba. Cum? Ascultă. Gândeşte. (“Sigur că eşti supărat pe fratele tău”, “Pari îngrijorat în legătură cu excursia de azi.”)

9. Ajută-ţi copilul să înveţe să-şi rezolve problema

De cele mai multe ori, atunci când copiii (şi adulţii) simt că emoţiile lor sunt înţelese şi acceptate, emoțiile dureroase încep să se “dizolve”. Acest lucru lasă o portiţă pentru rezolvarea problemelor. Uneori, copiii pot face acest lucru singuri. Alteori ei au nevoie de ajutorul tău pentru a găsi metoda salvatoare. Dar rezistă tentaţiei de a le rezolva chiar tu problemele, cu excepţia cazului în care îţi cer acest lucru; dacă încerci să preiei tu frâiele, îi vei oferi copilului mesajul că nu ai încredere în capacitatea sa de a face faţă singur acelei situaţii.

10. Gestionarea constructivă a furiei este una dintre cele mai importante aptitudini pe care o poţi preda copilului tău

Când copilul tău e furios, încearcă să identifici durerea sau frica pe care mânia lui o acoperă. Nu uita că exemplul tău de gestionare a furiei va fi modelul lui. Foloseşte-te de cuvinte, nu de forţă. Nu lăsa furia să escaladeze. Respiră, astfel încât să poţi să asculţi.

11. Fii un bun exemplu

Ceea ce văd copiii că faci este ceea ce vor face şi ei. Sari la cei din jur atunci când eşti stresat? Ai mici accese de furie atunci când lucrurile nu merg bine? Poţi să stai calm în timpul discuţiilor cu încărcătură emoţională? Eşti empatic atunci când emoțiile dureroase ale celor din jur sunt exprimate? Aşa vor face şi ei.

12. Fă ceva înainte ca propriile sentimente să scape de sub control

De fiecare dată când ţip la unul dintre copiii mei, îmi dau seama că vina este a mea. Nu numai pentru că ajung să ţip, dar și pentru nici n-am intervenit într-un mod eficient înainte ca ţipătul să fie necesar.

Copilul meu în vârstă de cinci ani nu a închis calculatorul când l-am rugat şi acum o să se culce prea târziu? În mod evident, el are nevoie de mine pentru a-l ajuta să facă ceea ce s-a dovedit a fi prea greu pentru el să facă de unul singur, adică să iasă din programul de distracţie şi să meargă să se spele pe dinţi. Apoi am ţipat la el, pentru că era a patra oară când îi spuneam, deja, şi au trecut deja douăzeci de minute de-atunci. De fiecare dată când l-ai rugat pe copil să facă un anumit lucru şi acest lucru nu s-a întâmplat, n-ai fost eficient, iar o abordare diferită, mai implicată, ar fi necesară.

Fie că este vorba de a gestiona oboseala unui copil, fie că insişti ca fiul tău în vârstă de paisprezece ani să-ţi dea o mâna de ajutor cu pungile de cumpărături, fă aceste lucruri cu calm. Vei menţine un ton liniştit în casa ta şi îi vei învăța pe copii lucruri utile despre cum să se controleze.

Dacă ajungi să ţipi, ei simt doar că te iei de ei şi nu învaţă nimic util. În plus, în felul ăsta le dai un exemplu prost despre cum să-şi gestioneze propriile sentimente, atunci când văd cum ţi le gestionezi tu pe ale tale.

13. Nu submina autocunoaşterea emoţională a copilului tău

Respectă-i sentimentele pe care le are despre alţii. Dacă nu se simte confortabil când îl îmbrăţişează unchiul lui, învaţă-l să dea mâna cu el. Când un preşcolar refuză o întâlnire cu un copil cu care s-a mai jucat, ascultă-i explicaţiile, încearcă să-l ajuţi să-şi rezolve problemele, dar lasă-l să-i ia deciziile cu privire la copiii cu care vrea el să se joace. Recunoaşte capacitatea lui de a avea încredere în propriile sentimente, inclusiv în disconfortul pe care nu-l poate identifica cu adevărat. Copiii trebuie să ia decizii cu privire la relațiile interumane de la o vârstă fragedă.

14. Fii un model şi în ceea ce priveşte discuţia despre lucruri dificile

Copilul tău poate resimţi anumite dificultăţi din diferite pricini: a unui tată absent, a unui impediment de învăţare, poate pentru că e adoptat, din pricina divorţului iminent al părinţilor sau al faptului că bunicul său este alcoolic. Sau poate, pur şi simplu, îi e greu să-ţi spună că este terifiat de examenele de la şcoală ori că simte că profesorul de sport ţipă mereu, iar copiii din autobuzul şcolar îl şicanează.

Fiecare copil are probleme de care se teme să vorbească. Iar acestea sunt problemele în care are cea mai mare nevoie de sprijinul şi de îndrumarea ta. Desigur, mai întâi trebuie să-ţi depăşeşti propriul disconfort provocat de acea problemă. Începe prin a nu te simţi vinovat.

Ai nevoie, de asemenea, de identificarea unor momente în care copilul să-ţi spună ceea ce-l deranjează. O modalitate foarte bună este de a face acest lucru este seara, înainte de culcare, când te poţi folosi de câteva minute de linişte, pe întuneric, ca să-ţi întrebi copilul despre cum i-a fost ziua. Care au fost lucrurile grozave? Ce a fost greu? E uimitor cum combinaţia de întuneric şi ora de culcare îi face adesea pe copiii mai retraşi să se destăinuie.