Copilul aduce acuzații mincinoase părintelui

In fata cui sa se poata apara? Ce varsta are copilul? Care este situatia familiala?

Parintii sunt raspunzatori de educatia data copiilor asa incat sfatul juridic in atare situatie este oportun doar daca sunt necesare masuri juridice.

La varste mici pana spre 4 ani, minciuna este rezultatul imaginatiei active si a creativitatii copilului mic. La varste peste 5 ani copilul incepe sa foloseasca aproape exclusiv minciuna ca modalitate de aparare impotriva situatiilor dificile si a emotiilor puternice carora nu le poate face fata.

Daca vrem sa-i ajutam pe acesti copii, trebuie sa intelegem noi insine circumstantele si cauzele care au condus catre acest comportament.

Minciuna repetata la varsta mai mare este un simptom al imposibilitatii copilului de a accepta exigentele si limitele realitatii si de a face fata anxietatii, frustrarii si rusinii asociate cu aceasta.

De asemena, copilul care manipuleaza realitatea fara sa tina cont de ceilalti si de sentimentele lor, este posibil sa fi primit critici si pedepse prea rigide din partea parintilor.

Copilul caruia i se spune adesea ca este “un copil mincinos” sau “un copil rau” ajunge sa interiorizeze aceasta eticheta si sa se poarte ca atare. Este un copil cu increderea in sine zdruncinata care a dezvoltat o constiinta morala mult prea rigida si care nu se mai simte in siguranta sa dezvolte un univers fantasmatic propriu. Este posibil ca acest copil sa manifeste anxietate puternica, sentimente coplesitoare de vinovatie si rusine, sa sufere insomnie sau teroare nocturna si sa aiba dificultati de invatare. In acest caz, pedepsele si criticile severe trebuie sa inceteze, iar parintele sa recunoasca fata de sine si fata de copil ca a actionat dur.

Apoi, sa incerce sa inteleaga motivele copilului pentru care alege minciuna ca modalitate de a face fata experientelor dureroase.

Cand copilul minte frecvent, parintele ar trebui sa discute cu el si sa-i acorde increderea necesara pentru a putea vorbi despre ceva atat de suparator. Impreuna pot ajunge sa constientizeze motivele comportamentului copilului.

Apoi parintele ii poate vorbi, cu tandrete si empatie, despre limitele cerute de realitate pe care ajungem sa le interiorizam.

Asadar e un copil ale carui nevoi emotionale nu sunt satisfacute sau ne aflam intr o lupta juridica si trebuie sa castigam?