Pe răni or să ne crească nuferi

Prin 2014, când toamna venise numai în calendare, pierdusem, credeam eu, tot. Să suferi când soarele râde pe cer și parcă de lacrimile tale e înfiorător.

Viata mea, așa cum o proiectasem până atunci, era o adunătură de cioburi care mi se așternea urlând la picioare. Un morman de vise cărora le fusese dat foc în fața ochilor mei. Cu mâinile furibunde încercam să salvez dintre flăcări ceva. Orice. Nu s-a putut. Focul mistuia tot.

Lunile care au urmat am încercat să-nțeleg. Ce mi s-a întâmplat și de ce. Ar fi încurajator să vă spun c-am reușit. Mai degrabă, mi-a rămas doar să să mă-mpac cu gândul că viața n-are legătură cu dreptatea. Poti face tot ce trebuie, poți să te zbați oricât, poți să fii oricât și oricum, câteodată e zadarnic.

În timpul ăsta s-a întâmplat însă altceva: am început să înțeleg că, privind atent, sunt lecții acolo unde e greu, și dor, și suferință. Nu le-oi fi învățat chiar pe toate, dar una sigur o să rămână mereu cu mine: acolo unde nu e nimic se poate construi ceva.

Acum știu că niciodată nu-i chiar totul pierdut. Căci, orice am pierde, oricât am cădea, la finalul zilei ne rămânem noi nouă. Și, dacă suntem norocoși, cu adevărat norocoși, mai primim o zi. O nouă dimineață în care să putem alege ce ne suntem: călăi sau salvatori, căci și unii, și alții zac înăuntrul nostru.

Nu stiu care vi-s rănile. Nu știu durerile care vă împovărează sufletele. Dar știu că e important să le scoateți la lumină și să le lăsați să respire. Vindecarea vine și-n locuri tulburi. Altfel n-ar crește nuferi chiar și în bălți murdare.