Neprevăzutul și alte anotimpuri

Cu prietenii mei vorbim deseori despre luptele pe care le purtăm noi cu noi, în încercarea de a ne depăși fricile, de a ne uita iubirile sau de a construi oamenii care am vrea să fim.

Hai, ce naiba, suntem oameni mari de-acum, ne zicem de fiecare dată, și râdem ca de-o șotie bună. Căci noi ne vedem încă tineri răzvrătiți, cu infinite drumuri care se deschid în fața noastră, cu posibilități nenumărate de a greși și de a o lua de la capăt. Și de ce n-ar fi așa? Orice s-ar întâmpla, îl avem încă pe „acum”, așa volatil cum este, un „acum” în care putem alege cum o să mergem mai departe. Exact: nu dacă, ci cum.

Sunteți tineri, veți spune, nu știți ce vorbiți.  Așa o fi.

Și cu toate astea, privind în jur, îmi dau seama că tinerețea nu-i un timp căci am cunoscut și mulți tineri deja bătrâni. Așa cum am cunoscut și numeroși oameni cu spirit fraged, pe care orice numărătoare de ani i-ar expedia, fără drept de apel, în categoria celor „în vârstă”.

Dacă, de fapt, tinerețea e doar un mod în care alegem să privim viața? Mai umil sau mai impetuos, mai cu încredere sau mai cu suspiciune, mai chibzuit sau mai haotic, în funcție de moliciunea cutelor de pe sufletele noastre? Dacă tinerețea nu e timp, ci doar măsura îndrăznelii cu care îmbrățișăm imprevizibilul și incertitudinea inerente într-o viață de om?

Până nu chiar demult, am fost și eu un tânăr bătrân. Pentru că eram omul rațional al planurilor, al scopurilor clar definite. N-aș fi admis, în ruptul capului, altceva-n afară de drumuri drepte către țintă. Până am primit, ca de nicăieri, câteva palme răsunătoare peste ochii mei căutători numai de ce-i corect.

Am văzut atunci că planurile mele erau doar niște moduri înșelătoare prin care credeam că pot controla ordinea lucrurilor. Trebuie c-a râs mult viața mea în sinea ei când vedea cu câtă minuțiozitate am așezat-o eu în traiectorii. Altfel nu-mi explic de ce m-a lovit așa năpraznic, nelăsându-mi mie, înecata (cum mă vedeam atunci), nici măcar niște paie de care să mă agăț. M-a împins hăt până la fundul apei, de puteam zgâria mâlul cu unghiile. Și-am rămas acolo, agățându-mă cu disperare de noroiul ăla, până am conștientizat că apa îmi ajungea de fapt până la brâu - trebuia doar să mă ridic în picioare.

Deci ce-ncercam să vă zic? Că planurile noastre sunt doar niște alinturi pe care ni le oferim, niște mângâieri blânde pe creștet cu care ne încurajăm c-am ști noi mai bine, că putem și-o să facem. Da. Așa e: putem și facem. Dar rareori în felul în care ne-am închipuit.

Săptămâna trecută am mai pus un an peste ceilalți 27 pe care-i aveam. Și nu știu cum, dar de unde în alte dăți mă simțeam tot mai bătrână, acum parcă am... întinerit. La suflet, zic.  Poate pentru că, de luni întregi, nu mai fac, ca odinioară,  planuri, planuri de rezervă la planurile principale, planuri de rezervă la planurile de rezervă. Las viața să mă surprindă și să mă învețe, primesc ce vrea să-mi dea și-mi doresc doar să caut în mine, suficient de intens, puterea să le duc pe toate. Căci ea-i acolo, în fiecare, trebuie doar să sondăm în noi până ajungem să-i simțim cu pielea sufletului marginile dantelate.

Deci, cum ar fi dacă ne-am putea păstra viu, oricâți ani s-ar așeza peste noi, curajul de-a privi viața direct în față, indiferent de darurile pe care ni le aduce și ni le pune nonșalant în brațe? Daruri, de multe ori otrăvite, care ajung să ne apese greu pe umeri și inimi. Și să lase cicatrici. Dacă ne-am teme la fel de tare de tot și toate, dar am alege să mai facem un pas, chiar neștiind unde o să ne ducă? Poate aici e și secretul: căci și pașii făcuți cu frică, în direcții necunoscute, ne înaintează. Și chiar dacă n-or duce ei chiar departe, ne vor duce sigur mai aproape de noi.