Formarea profesională în 2016: Ce obligaţii au angajatorii şi salariaţii

Articol scris de avocatul Bogdan Petre Ilie.

În contextul economic actual, aflat în continuă schimbare, dezvoltarea profesională s-a transformat dintr-o opţiune personală într-o condiţie esenţială a funcţionării şi durabilităţii unei societăţi în ansamblu şi, în speţă, a oricărei activităţi economice care implică resursele umane.

În acest sens, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în România, s-a încercat crearea unui cadru legislativ care să încurajeze angajaţii şi angajatorii în astfel de iniţiative şi, totodată, se au în vedere noi măsuri care să asigure dezvoltarea unor politici publice care să vină în sprijinul angajaţilor, al furnizorilor de servicii de formare profesională şi al agenţilor economici, pentru a stimula investiţia în formare profesională, în sensul facilitării şi sprijinirii acţiunilor de accesare a măsurilor de sprijinire, subvenţii de stat şi fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene.

Codul muncii garantează dreptul de acces la formare profesională (prin articolul 39 alin. 1 lit. g) şi încadrează în cuprinsul articolului 193 următoarele activităţi ca modalităţi de formare profesională:

• participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară ori din străinătate;
• stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă;
• stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate;
• ucenicie organizată la locul de muncă;
• formare individualizată
• alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Articolul 139 din Codul muncii este completat de dispoziţiile articolului 10 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, în care sunt definite, printre modalităţile de formare profesională, şi cursurile organizate de furnizorii de formare profesională, cursurile organizate de angajatori în cadrul unităţilor proprii, stagiile de practică şi specializare în unităţi din ţară sau din străinătate, precum şi alte forme de pregătire profesională.

Obligaţia de formare profesională la iniţiativa angajatorului

În baza dispoziţiilor art. 194 şi art. 195 din Codul Muncii, angajatorii români au obligaţia de a asigura angajaţilor participarea la programe de formare profesională cel puţin o dată la doi ani, dacă societatea are cel puţin 21 de salariaţi, şi cel puţin o dată la trei ani, dacă societatea are sub 21 de salariaţi. În cazul în care societatea are mai mult de 20 de salariaţi, angajatorul are, de asemenea, obligaţia de a elabora anual şi de a aplica planuri de formare profesională.

Cheltuielile ocazionate de participarea angajatului la formarea profesională iniţiată de angajator trebuie să fie suportate în întregime de acesta, conform dispoziţiilor art. 194 din Codul Muncii, fiind totodată obligat să îi asigure salariatului, pe toată durata formării profesionale, integritatea drepturilor salariale deţinute şi vechimea la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Beneficiind de aceste privilegii, angajatului nu i se mai acordă, pentru o perioadă stabilită prin act adiţional la contractul de muncă, dreptul de a denunţa unilateral contractul individual de muncă pentru o perioadă determinată, precum şi alte obiligaţii stabilite astfel, conform art. 198 din Codul muncii.

Sancţionarea salariatului pentru nerespectarea obligaţiilor impuse de participarea la formare profesională pe cheltuiala angajatorului

Conform art. 198 alin. 3 din Codul muncii, nerespectarea de către salariat a obligaţiilor prevăzute prin actul adiţional determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

În aceeaşi situaţie se află şi salariaţii care au fost concediaţi în perioada stabilită prin actul adiţional, pentru motive disciplinare, sau al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca lor, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv, conform art. 198 alin. 4 din Codul muncii.

Sancţionarea angajatorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a formării profesionale

În cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa participarea salariatului la formare profesională în condiţiile prevăzute de lege, art. 157 din Codul muncii prevede dreptul unui salariat la concediu pentru formare profesională, plătit de angajator, de maximum zece zile lucrătoare sau de până la 80 de ore.

Practica suplimentează această sancţiune legală prin amenzile date de inspectorii de muncă.

Concediul de studii sau formare profesională la iniţiativa salariatului

Codul muncii nu oferă o definiţie expresă noţiunii de „concediu de studii”. Singura trimitere la această noţiune apare la art. 54 din actul normativ, care prevede că se poate suspenda contractul individual de muncă, prin acordul părţilor, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.

Conform art. 154 din Codul muncii, salariaţii au dreptul să beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare profesională, care se pot acorda cu sau fără plată. În această situaţie, angajatorul va decide cu privire la condiţiile în care va permite salariatului participarea la forma de pregătire profesională şi poate respinge solicitarea salariatului numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.

Important! Durata concediului pentru formare profesională este considerată perioadă de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului (altele decât salariul) şi nu poate fi redusă din concediul anual de odihnă.

Care este situaţia actuală a formării profesionale din iniţiativa angajatorului

În ţara noastră, gradul de participare al angajaţilor la formarea profesională din iniţiativa angajatorului este direct proporţional cu „dimensiunea” societăţii şi variază în funcţie de obiectul activităţii desfăşurate, regăsindu-se în cadrul societăţilor mici cel mult sub forma unor stagii de adaptare profesională la cerinţele postului, demers absolut necesar pentru buna desfăşurare a activităţii societăţii.

Conform unui studiu din 2014, realizat în cadrul proiectului „Modele de încurajare a investiţiei în formarea profesională continuă la nivel de firmă”, din Planul sectorial de cercetare-dezvoltare al Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pentru perioada 2013-2015 - Programul Piaţa Muncii, în România, în anul 2013, ponderea angajatorilor care au avut iniţiativa unei formări profesionale continue a fost de 22% dintr-un număr de 5.000 de societăţi.

Explicaţiile pentru alegerea făcută de angajatori au fost:

• pentru o treime dintre angajatorii participanţi la studiu, faptul că s-a preferat recrutarea personalului cu calificările, aptitudinile şi competenţele necesare încă de la început;
• iar pentru restul de două treimi dintre angajatori, pentru că stocul de calificări, aptitudini şi competenţe ale actualilor salariaţi corespunde necesităţilor firmei.

În opinia noastră, reglementările existente ar trebui puse în valoare printr-o solicitare mai fermă din partea angajaţilor şi o deschidere mai mare a angajatorilor. Pentru orice antreprenor, un timp investit în formarea profesională a propriilor angajaţi poate însemna eficientizarea timpului de lucru şi dezvoltarea aptitudinilor profesionale ale acestora, ceea ce în final nu poate constitui decât un beneficiu pentru propria afacere.

Notă: Formarea profesională continuă este definită în articolul 7 alin. 3 din OG nr. 129/2000 ca fiind formarea ce asigură adulţilor fie dezvoltarea competenţelor profesionale deja dobândite, fie dobândirea de noi competenţe, fiind ulterioară formării iniţiale care asigură pregătirea necesară pentru dobândirea competenţelor profesionale minime necesare pentru obţinerea unui loc de muncă.